ICCJ. Decizia nr. 2918/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanții T.P. și M.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (fostul Ministerul Industriilor) și SC H. SA, anularea certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că, după apariția legilor fondului funciar, au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în Municipiul Târgu Jiu, Jud. Gorj, cererile fiind înregistrate din 14 noiembrie 2005 și din 26 iulie 2005, însă Comisia Locală Târgu Jiu a refuzat soluționarea acestora.
Reclamanții au invocat sentința civilă nr. 9882 din 16 decembrie 2008, prin care Judecătoria Târgu Jiu, a dispus obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar Târgu Jiu să soluționeze cererile de reconstituire a dreptului de proprietate din 14 noiembrie 2005 și din 26 iulie 2005, precum și obligarea Primarului Târgu Jiu, în calitate de Președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar, la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere, începând de la data rămânerii definitive a sentinței și până la îndeplinirea efectivă a obligației.
în timpul soluționării Dosarului, au precizat reclamanții, le-a fost oferit terenul pe un alt amplasament, situat în localitatea componentă P., ofertă care nu a fost finalizată datorită poziției Comisiei Locale Târgu Jiu de Fond Funciar, care a refuzat efectiv să materializeze în teren amplasamentul oferit, motiv pentru care reclamanții nu au putut să-și precizeze opțiunea.
Sentința civilă nr. 9882 din 16 decembrie 2008 a Judecătoriei Târgu Jiu a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj, urmare a respingerii ca nefondat a recursului declarat de Comisia Locală de Fond Funciar Târgu Jiu.
Totodată, reclamanții au arătat că, prin cererea din data de 29 octombrie 2010, s-au adresat Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, solicitând anularea/revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de către Ministerul Industriilor, de la care, însă, nu au primit niciun răspuns.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a invocat excepția tardivității acțiunii, arătând că cererea a fost introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Instituția pârâtă a precizat că demersurile reclamanților au fost inițiate după 16 ani de la emiterea actului administrativ, care a fost intabulat la Oficiul de cadastru și Organizare a Teritoriului al Jud. Gorj la data de 16 martie 1994, moment de la care actul administrativ a devenit opozabil erga omnes și în consecință, reclamanții trebuiau și puteau să știe de existența acestui act.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 303/2011 din 03 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și în consecință, pe acest temei a respins acțiunea formulată de reclamanții T.P. și M.M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (fostul Ministerul Industriilor) și SC H. SA.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor, pentru societatea comercială cu capital de stat SC H. SA este un act administrativ individual, emis către o persoană juridică determinată chiar în cuprinsul acestuia, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.
în privința plângerii prealabile, Curtea a constatat că reclamanții s-au adresat instituției emitente a actului administrativ atacat cu o cerere de revocare la data de 29 octombrie 2010, invocând faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor legale, suprafața de teren pentru care s-a emis certificatul suprapunându-se peste suprafața de teren solicitată de reclamanți de reconstituire a dreptului de proprietate.
Instanța de fond a reținut că, întrucât dispozițiile alin. (7) al art. 7 din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale prin Decretul nr. 797/2007 a Curții Constituționale, în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulată de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, aceste dispoziții și-au pierdut aplicabilitatea. Astfel, în ipoteza reclamanților era necesar, din perspectivă legală, ca plângerea prealabilă să fie introdusă în termen de 6 luni din momentul în care au luat la cunoștință de actul atacat.
întrucât se prezumă că momentul de la care reclamanții au luat la cunoștință de actul administrativ atacat este momentul înscrierii acestuia în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare, respectiv data de 08 iulie 1994, dată de la care începe să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut că formularea plângerii prealabile la data de 29.10.2010 s-a făcut cu mult după împlinirea termenului legal de contestare a actului administrativ.
3. Motivele de recurs înfățișate de recurenții-reclamanți
împotriva sentinței nr. 303/2011 din 03 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal reclamanții T.P. și M.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, prin motivele de recurs dezvoltate recurenții au arătat că în mod nelegal, printr-o greșită interpretare a legilor și a deciziilor Curții Constituționale, prima instanță a admis excepția tardivității acțiunii, în condițiile în care au arătat că în procesele anterioare anului 2010 nu le-a fost comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate parțială a fost solicitată.
S-a mai arătat că în raport de dispozițiile Legii nr. 554/2004, excepția tardivității este neîntemeiată în condițiile în care abia la data de 22 octombrie 2010 le-a fost comunicat actul administrativ, ulterior fiind formulată plângerea prealabilă, în termenul legal și apoi introducerea acțiunii, la 3 decembrie 2010, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.
Făcând referire și la Decizia Curții Constituționale nr. 797 din 27 septembrie 2007, recurenții au susținut că prima instanță, deși a făcut referire la conținutul acesteia, a constatat și aplicat în mod eronat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.
Pentru motivele înfățișate și dezvoltate, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea primei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în subsidiar, modificarea hotărârii cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
4. Apărările intimaților-pârâți
Intimații SC H. SA și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri au depus la dosar, întâmpinare și respectiv concluzii scrise, prin care în esență, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe prin care, în mod întemeiat în opinia intimaților, a fost admisă excepția de tardivitate a formulării acțiunii în anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 15 aprilie 1994.
Totodată, în cursul soluționării recursului, au fost depuse la dosar de către SC H. SA un set de hotărâri judecătorești, în scopul, după cum au declarat reprezentanții societății intimate, de a demonstra data luării efective la cunoștință de către recurenți cu privire la actul administrativ atacat și anume (i) sentința civilă nr. 12198 din 19 noiembrie 2001 a Judecătoriei Tg. Jiu și (ii) decizia din 27 februarie 2002 a Tribunalului Gorj prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței nr. 12198/2001, aflate de altfel și în dosarul de fond.
5. Soluția și considerentele instanței de control judiciar
Analizând cererea de recurs de față, prin prisma criticilor formulate, raportat la normele legale incidente dar și sub toate aspectele, conform art. 3041C. proc. civ., înalta Curte reține că nu este fondat recursul de față, în considerarea celor în continuare arătate, în completarea, respectiv substituirea parțială a argumentelor primei instanțe, a cărei soluție este principial corectă.
Actele și lucrările dosarului demonstrează că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor pentru societatea comercială cu capital de stat SC H. SA a fost înregistrat la Oficiul de Cadastru și Organizare a Teritoriului al Județului Gorj, la data de 16 martie 1994.
Este adevărat că în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, din momentul întabulării, înscrierii în cartea funciară titlul de proprietate al intimatului-pârât devine opozabil erga omnes.
Nu mai puțin însă, în raport și de considerațiunile cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 797 din 27 septembrie 2007 și cum de altfel a statuat și înalta Curte în jurisprudența sa majoritară în materie, actul administrativ unilateral, cu caracter individual, cum este și certificatul de atestare a dreptului de proprietate în cauză, este adus la cunoștință numai destinatarului, prin comunicare, și ca atare nu este opozabil terților. Astfel, terții se află în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște despre existența și conținutul actului administrativ adresat unui alt subiect de drept.
Cum și întabularea, respectiv forma de publicitate realizată în cauză și care a constituit momentul de la care a fost calculat termenul prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, de către prima instanță, a fost realizată în anul 1994, anterior demersurilor întreprinse de recurenți, în vederea reconstituirii dreptului lor de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, înalta Curte apreciază că în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată și examinarea demersurilor recurenților prin raportare la acest text de lege.
Potrivit normei legale citate, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data luării la cunoștință, în ipoteza incidentă în cauză.
Din această perspectivă, înalta Curte, analizând criticile recurenților, raportat la toate dovezile existente la dosar, reține că acestea nu sunt întemeiate, în condițiile în care a rezultat că aceștia au luat cunoștință de existența titlului de proprietate al pârâtei SC H. SA încă din anul 2001, când au promovat o primă acțiune în constatarea dreptului de proprietate la Judecătoria Tg. Jiu, respinsă prin sentința civilă nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, rămasă definitivă prin decizia din 27 februarie 2002 a Tribunalului Gorj.
Astfel, în cuprinsul sentinței civile nr. 12198 din 19 noiembrie 2011, prin care a fost respinsă acțiunea civilă formulată de M.A. (T.P. fiind menționat ca mandatar al acesteia), în contradictoriu și cu SC H. SA se face trimitere expresă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al acestei autorități, înscris în Registrul de Transcripțiuni din 8 iulie 1994, cu precizarea că a fost depus la dosar respectivul certificat de atestare a dreptului de proprietate.
Actele depuse în dosarul de fond de către SC H. SA atestă că între părți au mai existat litigii și în anul 2002, în care aceiași reclamanți au formulat o acțiune civilă, în baza Legii nr. 10/2001, demersurile fiind de asemenea finalizate prin respingerea cererii.
în fine, și adresa din 10 aprilie 2002 trimisă de SC H. SA d-nei M.A., prin care se face referire și la litigiile anterioare dintre părți, dar și la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al societății intimate, emis de Ministerul Industriilor, chiar în lipsa indicării precise a numărului acestuia, demonstrează fără echivoc, că părțile reclamante aveau cunoștință despre actul administrativ individual a cărui anulare parțială au solicitat-o abia la data de 7 decembrie 2010.
Așa fiind, în raport de temeiul legal sus arătat, sesizarea instanței de contencios administrativ s-a făcut cu mult peste împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, astfel că în mod corect legal acțiunea reclamanților a fost respinsă ca tardiv formulată, chiar dacă a fost avut în vedere ca temei legal, un alt text din același act normativ.
Așa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul de față, pentru considerentele mai sus prezentate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2931/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2923/2012. Contencios → |
|---|
