ICCJ. Decizia nr. 2984/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2984/2012
Dosar nr. 420/45/2011
Şedinţa publică de la 14 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 324 din 31 octombrie 2011, Curtea de Apel Iaşi a respins atât excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Guvernul României, cât şi excepţia de nelegalitate formulată de SC O.F.A. SA Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele Comisia judeţeană de fond funciar Iaşi, Comisia municipală de fond funciar Iaşi, Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Dancu, Guvernul României şi intervenientul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti, privind Anexa 2 c) la H.G. 390/2011, cu referire la tarlaua X, parcela Y în suprafaţă de 4 ha., situată pe raza Municipiului Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi reclamantul Prefectul Judeţului Iaşi, în contradictoriu cu pârâtele SC I.C.S. SA Iaşi, Comisia judeţeană de fond funciar Iaşi, Comisia municipală de fond funciar şi Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor (SCP.C.B.) Dancu, a solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii Comisiei judeţene de fond funciar din 27 iunie 1996, în beneficiul SC I.C.S. SA Iaşi, privind suprafaţa de 40.065 m.p. situaţi în Iaşi, Calea C.
Prin întâmpinare, pârâta SC I.C.S. SA Iaşi, ce şi-a schimbat denumirea în SC O.F.A. SA Iaşi, a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 35/2006, publicată în M. Of. nr. 107/03.02.2006, Anexa 2 c), ce cuprinde „date de identificare a suprafeţelor de teren din domeniul public al statului care se dau în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu”, şi în care se regăseşte şi tarlaua X parcela Y din Municipiul Iaşi, asupra căreia deţine un drept de proprietate conform hotărârii din 27 iunie 1996 în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 5118 din 15 martie 2011 Judecătoria Iaşi şi-a declinat competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate sus-menţionată în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat o cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, cerere ce a fost admisă în principiu de către instanţă.
Reclamanta SC O.F.A. SRL Iaşi a invocat şi excepţia de nelegalitate a Anexei 2 a H.G. nr. 390/2011, în privinţa tarlalei X parcela Y din Municipiul Iaşi, ce a fost preluată odată cu abrogarea H.G. nr. 35/2006.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia tardivităţii formulării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 390/2011, întrucât aceasta se constituie ca o cerere modificatoare a excepţiei de nelegalitate ce privea H.G. nr. 35/2006, dar care a fost depusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Iaşi a constatat că excepţia tardivităţii excepţiei de nelegalitate este nefondată, întrucât prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează instituţia excepţiei de nelegalitate, prevăd expres că „legalitatea unui act … poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces … la cererea părţii interesate”, textul derogând aşadar de la procedura de drept comun prevăzută în C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că, în cauză anexele la H.G. nr. 390/2011, - ce abrogă Anexa 2 la H.G. nr. 35/2006, au fost depuse la dosar - la 20 iunie 2011 – doar de intervenienta Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, astfel că în mod legal reclamanta şi-a schimbat obiectul excepţiei de nelegalitate la următorul termen acordat în cauză.
Cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate, prima instanţă a reţinut în esenţă, că Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Dancu a fost înfiinţată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 170/1981 – Anexa 2, iar prin Hotărârea de Guvern nr. 1284 din 08 decembrie 1990 privind unele măsuri de organizare şi funcţionare a unităţilor de cercetare – dezvoltare s-a prevăzut posibilitatea funcţionării lor conform Legii nr. 150/1990 ca societăţi comerciale, modificată prin Hotărârea nr. 100/1991, în care se arată că până la reorganizarea acestor staţiuni pe baza Legii nr. 150/1990, aceste staţiuni îşi desfăşurau activitatea „păstrându-şi statutul actual”.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că în baza Legii nr. 290/2002 a fost adoptată H.G. nr. 35/2006 ce cuprinde în Anexa 2 înfiinţarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu, „prin reorganizarea Staţiunii de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Dancu”, la data de 13 noiembrie 2006 fiind perfectat între pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu, protocolul de predare – preluare a suprafeţei de 634,52 ha. teren „proprietatea publică a statului”, în care figurează şi Anexa 2 c) din H.G. nr. 35/2006.
De asemenea, s-a reţinut că Legea nr. 290/2002 a fost abrogată prin apariţia Legii nr. 45/2009, în baza căreia a fost adoptată H.G. nr. 390/2011 pentru reorganizarea Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu, a cărei Anexă 2 privind, prevede tarlaua X, parcela Y, arabil, în suprafaţă de 12,31 ha., în litigiu.
În acest context, judecătorul fondului a constatat că, din succesiunea actelor ce reglementează regimul juridic al terenului în litigiu, rezultă că acesta s-a aflat în proprietatea statului şi administrarea Staţiunii de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Dancu, încă din 1981, şi a rămas în domeniul public al statului prin H.G. nr. 1284/1990 şi actele normative şi administrative ce au fost adoptate succesiv, până la adoptarea H.G. nr. 390/2011, emisă în baza Legii nr. 45/2009, nefiind emis vreun act administrativ de acelaşi rang, care să opereze vreo modificare a regimului juridic al tarlalei X, parcela Y, în suprafaţă de 4 ha., asupra căreia petenta SC O.F.A. SA Bucureşti pretinde că ar deţine un drept de proprietate propriu.
Cu privire la procesul verbal de schimb din 10 octombrie 1990, prin care „se propune” efectuarea unui schimb de terenuri între SCCB Dancu şi C.A.P. Aroneanu, prima instanţă a apreciat că acesta nu a fost finalizat într-o formă juridică de natură a schimba în mod legal regimul juridic al suprafeţei de 4 ha. aflată în proprietatea publică a statului şi administrarea pârâtei Staţiunea de Cercetare Dezvoltare şi pentru Creşterea Bovinelor Dancu.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că nici dobândirea de AEICPS Holboca, a unei autorizaţii de construire pe o suprafaţă de teren asupra căreia nu dobândise un drept propriu în condiţiile legii, a înscrierii acestei suprafeţe în evidenţele proprii privind terenurile deţinute comunicate D.G.A.A. Iaşi, respectiv a transmiterii acesteia către entităţile nou înfiinţate/reorganizate, care au procedat şi la intabularea lui în cartea funciară nu pot fi însă opuse deţinătorului unui drept de proprietate publică asupra acestui teren – actualmente pârâta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu.
Conchizând, Curtea de apel a stabilit că înscrisurile deţinute de reclamantă sunt lipsite de eficienţă juridică, situaţie ce a generat şi imposibilitatea constituirii unui drept de proprietate asupra acestui teren, în procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991.
Împotriva sentinţei nr. 324 din data de 31 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC O.F.A. SA, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Guvernului României nr. 36/2006 în ceea ce priveşte Anexa 2 c) şi a Hotărârii Guvernului României nr. 390/2011 în ceea ce priveşte Anexa 2, cu obligarea intimaţilor Comisia judeţeană de fond funciar Iaşi, Comisia municipală de fond funciar Iaşi, Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Dancu, Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
S-a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentinţa civilă atacată a fost pronunţată cu încălcarea gravă a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, recurenta a precizat că instanţa de fond în mod greşit, pe calea excepţiei de nelegalitate, a soluţionat în mod indirect însuşi fondul dreptului dedus judecăţii. În plus, s-a arătat că aceeaşi instanţă investiţia exclusiv cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a efectuat o veritabilă comparare de titluri, anume titlul de proprietate exhibat de către reclamantă, cu un pretins titlu de proprietate „constituit” la nivelul anului 2006 de Statul Român, pretins argumentat de două acte administrative cu caracter individual, apreciind, absolut în afara oricărei logici, că acest din urmă titlu ar fi preferabil.
A considerat recurenta reclamantă, în aceste condiţii, că modalitatea atipică prin care Curtea de apel a decis, în mod unilateral, să procedeze întocmai ca o instanţă de drept comun şi să compare titlurile de proprietate determină cel puţin următoarele consecinţe, de asemenea atipice:
Instanţa de fond nu a analizat nelegalitatea actelor administrative respective, anume cele două hotărâri de guvern, ci a tranşat pe fond o veritabilă „acţiune în revendicare”, cu a cărei soluţionare nu a fost învestită;
Consecinţa directă şi imediată este soluţionarea, pe cale indirectă, a însăşi acţiunii în constatarea nulităţii absolute a hotărârii din 27 iunie 1996 a Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi, în condiţiile în care Curtea de apel reţine, în chiar considerentele sentinţei recurate, că AEICPS ar fi dobândit o autorizaţie de construcţie pe o suprafaţă de teren „asupra căreia nu dobândise un drept propriu în condiţiile legii". Cu alte cuvinte, Curtea de apel a statuat că dreptul de proprietate al recurentei reclamante nu ar fi fost dobândit în condiţiile legii. În acelaşi timp, prin „coroborarea” celor două cadruri procesuale incidente, anume cel tipic acţiunii în revendicare, cu consecinţa comparării de titluri şi cel specific unei excepţii de nelegalitate, Curtea de apel a apreciat că titlul recurentei ar fi, totuşi, „ineficient” prin lipsa „vreunui act administrativ de acelaşi rang”. Altfel spus, Curtea de Apel Iaşi a folosit, în compararea de titluri, argumentul specific soluţionării excepţiei de nelegalitate.
- Cu toate acestea, deşi s-a pronunţat pe fond cu privire la „eficacitatea” titlului reclamantei de proprietate, acesta nu a fost desfiinţat, câtă vreme, în mod evident, Curtea de apel nu a fost învestită cu această cerere. Altfel spus, Curtea de apel a „facilitat” tranşarea ulterioară, de către instanţa de drept comun competentă, a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al recurentei.
Pe de altă parte, recurenta a învederat că prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la excepţia de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 35/2006; cu toate că obligativitatea instanţei de a se pronunţa asupra acestei excepţii, chiar în condiţiile în care hotărârea de guvern menţionată a fost abrogată parţial, este statuată prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Sentinţa atacată, a susţinut reclamanta, este nelegală, din următoarele perspective:
- Validitatea titlului de proprietate al recurentei este evidentă, atât sub aspectul dobândirii valabile a dreptului de proprietate şi al efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară, al necontestării acestui drept şi al consolidării acestuia în patrimoniul reclamantei, cât şi cel al împrejurării că susţinerile Staţiunii Dancu şi însuşite fără rezerve de instanţa de fond nu sunt dovedite;
Hotărârile de guvern nu pot constitui un titlu valabil, de natură a fi comparat pe calea unei acţiuni în compararea de titluri, în condiţiile în care nu există un drept de proprietate al Statului român, anterior momentului 2006, asupra terenului în discuţie, şi este nelegală tranşarea fondului dreptului de proprietate în lipsa documentaţiei care a stat la baza emiterii celor două hotărâri de guvern atacate;
Hotărârile de guvern contestate nu sunt constitutive de drepturi şi nu pot avea caracter retroactiv, deoarece: 1) este nelegală modalitatea de emitere a unei hotărâri de guvern prin care se „constituie” artificial un drept de proprietate publică în favoarea Statului Român, în condiţiile existenţei valabile a unui titlu de proprietate privată asupra aceluiaşi teren; 2) indiferent de caracterul constitutiv sau declarativ al efectelor unei hotărâri de guvern un asemenea act nu poate avea caracter retroactiv; 3) niciunul din actele normative a căror nelegalitate a solicitat recurenta a fi constatată nu are caracter constitutiv de drepturi;
Hotărârile de guvern atacate sunt nelegale, din perspectiva înseşi efectelor pronunţării sentinţei recurate;
În măsura în care hotărârii de guvern i s-ar recunoaşte caracterul de titlu de proprietate, titlul reclamantei este preferabil, în condiţiile în care, pe de o parte, titlul recurentei este validat de însăşi instituţia care solicită constatarea nulităţii absolute a acestuia, anume Comisia judeţeană de fond funciar a judeţului Iaşi, şi, pe de altă parte, cel care este ţinut să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă:
- Printr-un act al puterii executive, s-a realizat o încălcare a unui drept de proprietate privată, anterior şi valabil constituit, o veritabilă expropriere. Una din consecinţele directe ale hotărârii pronunţate, s-a susţinut, rezidă în invalidarea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantei, drept constituit anterior în mod valabil şi asupra căruia s-a pronunţat o instanţă de judecată în sensul constatării nulităţii absolute a acestuia. Or, în lumina tuturor garanţiilor conferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, împreună cu Protocoalele acesteia, de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care consacră inviolabilitatea dreptului de proprietate privată, precum şi faptul că o persoană poate fi lipsită de acest drept numai pentru o „cauză de utilitate publică” şi în schimbul unei prealabile şi juste despăgubiri, modalitatea de „apropriere” de către Statul Român a unui drept de proprietate reprezintă o încălcare flagrantă a tuturor acestor garanţii.
Or, invalidarea, ca efect al emiterii unei hotărâri de guvern, a unui titlu de proprietate valabil şi anterior are efectul unei veritabile exproprieri, realizată prin intermediul unei măsuri de politică executivă şi în afara oricărei proceduri legale. Prin urmare, a concluzionat reclamanta că statuarea de către o instanţă de judecată, la nivelul anului 2011, că o asemenea măsură contrară oricăror principii fundamentale ale înseşi existenţei statului de drept este legală reprezintă negarea întregii evoluţii a gândirii juridice şi a edificiului supremaţiei dreptului.
Prin întâmpinarea depusă în cauză intimatul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că societatea reclamantă nu a arătat nici un motiv, respectiv măsuri ori dispoziţii contradictorii actelor în temeiul cărora a fost emis actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate, respectiv art. 108 din Constituţia României, republicată, art. 24 şi art. 28 alin. (3) şi (8) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările ulterioare, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 2 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.
În cauză a formulat întâmpinare şi intimatul Guvernul României, prin care s-a solicitat de asemenea respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că H.G. nr. 390/2011 este temeinică şi legală, fiind adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, art. 24 şi art. 28 alin. (3) şi (8) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările ulterioare, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 2 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.
Actul administrativ contestat, s-a arătat, a fost adoptat de către executiv, astfel cum reiese şi din Nota de fundamentare care a însoţit proiectul actului administrativ, prin însuşirea proiectului iniţiat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. La elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte administrative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 561/2009, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, care potrivit art. 20 alin. (7) din Regulament, „avizează proiectele de acte administrative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor din etapa de avizare”. Proiectul actului administrativ contestat a fost aprobat favorabil de Consiliul Legislativ prin avizul din 1 aprilie 2011.
Guvernul României a arătat că, din succesiunea actelor ce reglementează regimul juridic al terenului în litigiu, rezultă că acesta s-a aflat în proprietatea statului şi administrarea Staţiunii de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Dancu, încă din anul 1981, şi a rămas în domeniul public al statului prin H.G. nr. 1284/1990 şi actele normative şi administrative ce au fost adoptate succesiv până la adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 390/2011, emisă în baza Legii nr. 45/2009, nefiind emis vreun act administrativ de acelaşi rang, care să opereze vreo modificare a regimului juridic al tarlalei X, parcela Y, asupra căreia recurenta susţine că ar deţine un drept de proprietate.
Împrejurarea de fapt, constând în dobândirea de AEICPS Holboca, a unei autorizaţii de construire pe o suprafaţă de teren asupra căreia nu dobândise un drept propriu în condiţiile legii, a înscrierii acestei suprafeţe în evidenţele proprii privind terenurile deţinute comunicate D.G.A.A. Iaşi, respectiv a transmiterii acesteia cu ocazia reorganizării AEICPS Holboca, către entităţile nou înfiinţate/reorganizate, care au procedat şi la intabularea lui în cartea funciară nu pot fi opuse însă deţinătorului unui drept de proprietate publică asupra acestui teren - respectiv intimata pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu, drept dobândit în baza legii şi individualizat pe calea unor acte administrative emise de organul administrativ central, Guvernul României, orice modificare în conţinutul acestui drept putând fi operată doar pe calea unor acte normative/administrative de acelaşi rang, iar nu prin hotărâri ale organelor administrative locale - comisii de fond funciar, direcţii agricole, etc, astfel cum invocă reclamanta recurentă în speţă.
De altfel, a relevat intimatul Guvernul României, lipsa de eficienţă juridică a înscrisurilor deţinute de recurentă a generat şi imposibilitatea constituirii unui drept de proprietate asupra acestui teren, în procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, de entităţile ce au urmat AEICPS Holboca, obligatorie pentru constituirea unui drept de proprietate propriu. Prin urmare, Guvernul României a considerat că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că recurenta nu a fost în măsură a răsturna prezumţia de legalitate a actului administrativ pretins nelegal, anume Anexa 2 a Hotărârii Guvernului nr. 390/2011.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Terenul în suprafaţă de 4 hectare care face obiectul litigiului, s-a arătat, face parte din tarlaua X şi este deţinut de SCDCB Dancu încă din anul 1981 când în baza Decretului nr. 170/1981 al Consiliului de Stat a luat fiinţă Staţiunea de Cercetare. Terenul respectiv a aparţinut şi aparţine domeniului public al statului şi din succesiunea de acte normative, respectiv Decretul nr. 170/1981, H.G. nr. 1284/1990 privind unele măsuri de organizare şi funcţionare a unităţilor de cercetare dezvoltare, H.G. nr. 100/1991, O.G. nr. 25/1995, Legea nr. 250/2002, H.G. nr. 35/2006, Legea nr. 45/2009 şi H.G. nr. 390/2011, rezultă că această suprafaţă inclusiv alte suprafeţe, în total 634 hectare, au aparţinut statului şi au fost date în administrarea staţiunii.
Schimbul de terenuri de care face vorbire reclamanta nu a mai avut loc aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, deoarece între timp a fost elaborată Legea nr. 18/1991 iar cooperative agricole de producţie s-au desfiinţat. Terenul ce urma să fie preluat de către Staţiune de la CAP Aroneanu a fost retrocedat foştilor proprietari iar schimbul de terenuri nu s-a mai efectuat deoarece Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei nu şi-a dat avizul. Din anul 1981 terenul respectiv a figurat în evidenţele Staţiunii fiind proprietatea statului şi făcând parte din domeniul public al statului destinat în exclusivitate cercetării şi dezvoltării.
Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu a considerat că în mod corect prima instanţă a reţinut că la termenul de judecată din data de 5 septembrie 2011 reclamanta şi-a schimbat obiectul excepţiei de nelegalitate şi că anexele Hotărârii Guvernului nr. 390/2011 au abrogat Anexa 2 la H.G. nr. 35/2006, astfel încât critica cu privire la faptul că instanţa nu s-a pronunţat şi cu privire la excepţia de nelegalitate a Anexei 2 din H.G. nr. 35/2006 nu este fondată.
Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu a apreciat că de asemenea în mod întemeiat instanţa de fond, contrar celor susţinute de reclamanta recurentă, a reţinut că SCDCB Dancu încă din anul 1991, respectiv prin adresa din 29 martie 1991 înregistrată la AEICPS Holboea cu nr. AA din 29 martie 1991 a adus la cunoştinţă că îşi retrage acordul de principiu privind actul de schimb punând în vedere să elibereze terenul de amenajările făcute pentru a fi introdus în circuitul civil. Reţinerea ilegală a terenului de către reclamantă, obţinut fără drept, şi edificarea pe acesta a unor construcţii nu îndreptăţeşte recurenta de a cere şi de a obţine admiterea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 390/2011. A concluzionat Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu că chiar dacă s-ar admite prin absurd că acel schimb a avut loc în nici un caz reclamanta nu era îndreptăţită de a intra în posesia şi apoi în proprietatea suprafeţei de 4 hectare teren situat în tarlaua X parcela Y.
Recurenta SC O.F.A. SA a formulat, la termenul de judecată din data de 22 martie 2012, o cerere privind adresarea unei întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene având următorul conţinut: „Dacă prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale pot fi interpretate în sensul posibilităţii Statelor Membre ca, prin măsuri de politică executivă, să instituie limitări ale dreptului de proprietate privată, incluzând consacrarea unui drept de proprietate publică, în condiţiile existenţei prealabile a unui titlu de proprietate în favoarea unui particular?”.
A învederat recurenta că sunt îndeplinite toate condiţiile privind adresarea întrebării preliminare, anume: - obiectul întrebării preliminare să facă parte din sfera circumscrisă de dispoziţiile art. 267 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene; - instanţa competentă a adresa o întrebare preliminară; - întrebarea preliminară să fie motivată şi să ofere toate informaţiile necesare cu privire la situaţia de fapt care a determinat declanşarea sa; - întrebarea preliminară să fie pertinentă pentru litigiul respectiv.
A considerat recurenta că cererea de adresare a unei întrebări preliminare este pertinentă, întrucât prin emiterea celor două hotărâri de guvern a fost realizată o încălcare gravă a dreptului reclamantei de proprietate privată. Statuarea, în cadrul unui act de putere executivă, a unui drept de proprietate publică asupra unei suprafeţe de teren asupra căreia un particular deţine un titlu de proprietate valabil şi cu dată anterioară celor două hotărâri de guvern nu poate reprezenta decât o încălcare a dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale în materia ocrotirii şi respectării dreptului de proprietate privată.
Pertinenţa cererii de adresare a unei întrebări preliminare trebuie raportată, a relevat recurenta, inclusiv la necesitatea interpretării, în virtutea creării deja a unui precedent periculos în acest sens; în lipsa unei atare interpretări, respectiv a modalităţii în care un text comunitar trebuie aplicat în planul dreptului intern, premisele unei încălcări repetate ale unui drept fundamental sunt sporite.
În cauză, a subliniat recurenta, este vorba despre un titlu de proprietate perfect valabil, necontestat, coroborat, în plus, cu faptul posesiei continue şi neîntrerupte asupra terenului în discuţie, vreme de peste 20 de ani. Cu toate acestea, emiterea unei prime hotărâri de guvern care, cu referire la aceeaşi suprafaţă de teren, statuează dreptul de proprietate publică asupra acestuia are efectele unei invalidări, pe cale indirectă, a dreptului recurentei de proprietate privată, invalidare care însă, nu se regăseşte la nivelul dreptului intern, sub forma unei modalităţi legale exprese de încetare a dreptului de proprietate privată. Nu mai puţin, a arătat recurenta, emiterea şi a celei de-a doua hotărâri de guvern care reia în mod expres textele primeia consacră încălcarea repetată a însuşi dreptului de proprietate privată. Efectul acestor hotărâri a fost acela al infirmării, pe calea unui act al puterii executive, a dreptului de proprietate privată a reclamantei, valabil în lipsa oricărei soluţii legale de constatare a nevalabilităţii sale.
În plus, încălcarea prevederilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene rezidă inclusiv în efectul emiterii celor două hotărâri de guvern: la acest moment, asupra aceleiaşi suprafeţe de teren, există două regimuri juridice care se suprapun: există, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamantei, valabil şi pe de altă parte, există pretinsul titlu de proprietate al Statului Român, consacrat, în mod unilateral, de către însuşi Statul Român.
Prin raportare la abilitatea constituţională a Guvernului de a emite hotărâri, pentru organizarea executării legilor se observă mai întâi, că nu există în dreptul intern nicio lege pentru a cărei aplicare o hotărârea de guvern poate invalida un titlu de proprietate valabil. Cu toate acestea, a învederat recurenta că există două hotărâri de guvern care sunt puse în executare, în condiţiile în care premisa sine qua non a existenţei oricărei hotărâri de guvern este o lege anterioară, a cărei organizare să se realizeze prin intermediul actului de putere executivă. Apoi, însăşi sintagma organizarea executării legilor denotă imposibilitatea reglementării, pe calea unei hotărâri de guvern, a unor raporturi juridice constitutive de drepturi, cu atât mai mult retroactive.
Niciuna dintre hotărârile de guvern care instituie un drept de proprietate publică asupra terenului asupra căruia există deja un titlu de proprietate valabil nu are caracter constitutiv de drepturi. În plus, conferirea ex lege a unui caracter retroactiv, în sensul statuării asupra existenţei prealabile a unui drept de proprietate publică nu poate decât încălca grav toate principiile unui stat de drept: (i) puterea executivă nu poate invalida un titlu de proprietate asupra căruia nu s-a pronunţat anterior puterea judecătorească, acest titlu fiind valabil şi opozabil tuturor celorlalte subiecte de drept, deci şi statului; (ii) puterea executivă nu poate adăuga la lege, în sensul statuării unui nou mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, anume prin intermediul emiterii unei hotărâri de guvern; (iii) puterea executivă nu se poate prevala de prerogativele sale constituţionale şi legale, menite a garanta tocmai principiul separaţiei puterilor şi securitatea tuturor raporturilor juridice pentru a nega tocmai aceste principii, după cum aceeaşi putere executivă nu se poate situa deasupra legii care îi organizează existenţa şi funcţionarea.
Cu referire la utilitatea şi pertinenţa întrebării preliminare pentru judecătorul naţional, recurenta a precizat următoarele:
a) Mai întâi, judecătorul naţional este cel chemat să statueze asupra fondului litigiului dedus judecăţii. În aceste condiţii, însuşi judecătorul naţional trebuie să verifice în ce măsură reglementările naţionale şi comunitare sunt concordante, iar apoi, modalitatea în care reglementările comunitare au fost sau nu aplicate corect în planul dreptului intern are incidenţă directă asupra fondului litigiului dedus judecăţii.
Apoi, în lipsa soluţionării cererii de adresare a unei întrebări preliminare, însuşi judecătorul fondului ar trebui să verifice modalitatea de interpretare a dispoziţiilor Cartei Fundamentale. Or, un asemenea transfer al atribuţiilor, de la Curtea de Justiţie la instanţa naţională ar goli de conţinut însăşi instituţia întrebării preliminare.
Nu în ultimul rând, situaţia „atipică” în care un stat membru decide să ignore un drept fundamental consacrat în mod expres Ia nivel comunitar, prin măsuri de politică executivă, se impune, încă odată, a fi tranşată la nivel comunitar. În aplicarea principiului universal valabil potrivit căruia Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, a lăsa la latitudinea Statului Membru, prin intermediul prepuşilor săi, analiza propriei încălcări a drepturilor fundamentale este lipsită de orice consistenţă practică.
Pentru toate aceste considerente, mai sus expuse, recurenta a apreciat că cererea pentru adresarea unei întrebări preliminare se vădeşte a fi nu numai pertinentă, dar eminamente necesară pentru aplicarea corectă a legii şi evitarea unei injustiţii grave.
Guvernul României a depus la dosar un punct de vedere cu privire la cererea-reclamantei SC O.F.A. SA de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, solicitând respingerea cererii recurentei, deoarece ar conduce la formularea unei cereri preliminare inadmisibile, având în vedere că situaţia de fapt şi de drept, astfel cum a fost prezentată de recurentă, nu intră sub incidenţa dreptului Uniunii Europene.
A învederat Guvernul României că, raportat la obiectul litigiului, din cererea reclamantei privind pronunţarea unei hotărâri preliminare, nu rezultă că în litigiul de pe rolul Înaltei Curţi ar fi incidente prevederi ale dreptului Uniunii Europene. Dreptul de proprietate, modalităţile şi aspectele referitoare la proprietate sunt de competenţa exclusivă a statelor membre, prin urmare sunt guvernate de dreptul intern şi nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii.
Pe de altă parte, Guvernul României a susţinut, cu privire la aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, că prevederile Cartei se aplică doar în domeniile care intră sub incidenţa dreptului Uniunii Europene şi nu extind aplicarea acesteia asupra unor domenii care intră în competenţa exclusivă a statelor membre, cum ar fi reglementarea dreptului de proprietate. Dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a arătat, rezultă că respingerea unei cereri formulată de o instanţă naţională se poate justifica în special dacă este evident că, ţinând seama de împrejurările speţei, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect.
I. Cât priveşte cererea recurentei SC O.F.A. SA de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară cu conţinutul „Dacă prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene pot fi interpretate în sensul posibilităţii Statelor Membre ca, prin măsuri de politică executivă, să instituie limitări ale dreptului de proprietate privată, incluzând consacrarea unui drept de proprietate publică, în condiţiile existenţei prealabile a unui titlu de proprietate în favoarea unui particular?”, aceasta se priveşte ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 alin. (1) - (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, "(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; (2) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. (3) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea".
Se constată, pe de altă parte, că prin art. 1 din Legea nr. 340/2009 s-a formulat, în baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum şi în temeiul Declaraţiei nr. 10 privind art. K.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, anexată la Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor acte conexe, o declaraţie în sensul că „România declară că acceptă competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în conformitate cu prevederile art. 35 parag. 3 lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană. România îşi rezervă dreptul de a prevedea dispoziţii în dreptul intern pentru ca, în cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea sau interpretarea unui act prevăzut la art. 35 parag. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană într-o cauză pendinte pe rolul unei instanţe judecătoreşti naţionale a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, instanţa judecătorească să fie obligată să înainteze Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză”.
S-a prevăzut apoi, prin art. 2 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 340/2009, că „(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia din actele prevăzute la art. 35 parag. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecată poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie".
Rezultă, din cele mai sus arătate, că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra, necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În cadrul procedurii preliminare, rolul Curţii este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, şi nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul acţiunii principale, rol ce revine instanţei naţionale. Altfel spus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunţe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul acţiunii principale şi nici să soluţioneze divergenţele de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept material.
Se constată, în litigiu, că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta SC O.F.A. SA, fiind evident că răspunsul la întrebarea preliminară, oricare ar fi acesta, nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării pricinii, cu atât mai mult cu cât dispoziţii de natura şi sensul celor prevăzute de art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la dreptul de proprietate, se regăsesc şi în legislaţia naţională, anume în cuprinsul art. 44 şi art. 136 din Constituţia României, revizuită în anul 2003, precum şi a art. 480 şi art. 481 C. civ. din 1864, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat de recurentă. Pe de altă parte, trebuie menţionat că instanţei naţionale îi revine competenţa de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate invocată de recurentă, urmare verificării concordanţei actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, precum şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate fiind analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.
II. Recursul declarat de reclamanta SC O.F.A. SA împotriva sentinţei nr. 324 din data de 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, urmează a fi respins ca nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
Obiectul excepţiei de nelegalitate invocată iniţial de SC O.F.A. SA, pârâtă în Dosarul nr. 15110245/2010 al Judecătoriei Iaşi, secţia civilă, l-a constituit H.G. a României nr. 35/2006 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 107/03.02.2006), în ceea ce priveşte Anexa 2 c) ce cuprinde "date de identificare a suprafeţelor de teren din domeniul public al statului care se dau în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu" şi în care se regăsea tarlaua X parcela Y din Municipiul Iaşi, tarla identică cu cea care face obiectului dreptului de proprietate al societăţii consfinţit prin hotărârea din 27 iunie 1996 a Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 5118 din data de 15 martie 2011 Judecătoria Iaşi a sesizat Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de SC O.F.A. SA, dosarul fiind înregistrat sub nr. 420/45/2011. Ulterior, pentru termenul de judecată din data de 5 septembrie 2011, SC O.F.A. SA a înţeles să invoce şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii Guvernului României nr. 390/2011(publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 313/06.05.2011) în ce priveşte Anexa 2 ce cuprinde "datele de identificare a suprafeţelor minime de teren din domeniul public al statului, indispensabile activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare, care rămân în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu" şi în care se regăseşte tarlaua X, parcela Y din Municipiul Iaşi, tarla identică cu cea care face obiectul dreptului de proprietate al societăţii, consfinţit prin hotărârea din 27 iunie 1996 a Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi.
În mod întemeiat, prin sentinţa recurată, a fost respinsă excepţia tardivităţii excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 390/2011, invocată de intimatul Guvernul României, şi a fost respinsă excepţia de nelegalitate a Anexei 2 din H.G. nr. 390/2011 privind reorganizarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor - Dancu şi pentru modificarea Anexei nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, formulată de recurenta SC O.F.A SA.
Înalta Curte reaminteşte, în cauză, că în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, precum şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.
Cu alte cuvinte, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză îndeplineşte următoarele cerinţe de legalitate: - actul a fost adoptat sau emis de către autoritatea competentă material şi teritorial şi în limitele competenţei ce-i revine; - conţinutul actului este conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară; - actul corespunde scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; - actul a fost adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii şi normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege; - actul administrativ este actual şi oportun.
Se constată, în litigiu, că toate cerinţele mai sus menţionate sunt întrunite atât în ceea ce priveşte acele menţiuni din Anexa 2 c) la H.G. nr. 35 din 12 ianuarie 2006 privind înfiinţarea unor staţiuni de cercetare-dezvoltare agricolă în domeniul zootehniei prin reorganizarea unor staţiuni de cercetare şi producţie agricolă din domeniul zootehniei (abrogată parţial prin art. 28 din H.G. nr. 390/2011) referitoare la darea în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu, din terenul domeniu public al statului, a suprafeţei de 12.3100 ha. teren arabil situat topografic în Municipiul Iaşi, tarlaua X parcela Y, cât şi referitor la acele prevederi din Anexa 2 la H.G. nr. 390 din 13 aprilie 2011 privind reorganizarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor - Dancu şi pentru modificarea Anexei nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, care includeau în suprafaţa minimă de teren din domeniul public al statului, indispensabile activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare, care rămânea în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor-Dancu, tarlaua X parcela Y în suprafaţă de 12.3100 ha. situată în Municipiul Iaşi.
S-a probat, în litigiu, că anterior emiterii Hotărârii Guvernului nr. 35/2006, întreaga suprafaţă de 584.5200 ha. evidenţiată în Anexa nr. 2 c) a acestui act administrativ, deci inclusiv suprafaţa de 12.3100 ha. din tarlaua X parcela Y din Municipiul Iaşi, figura în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului (Anexa nr. 3 nr. MF 116223 la Ministerul Finanţelor Publice), aprobate prin H.G. nr. 2060/2004 (ce nu face obiectul excepţiei de nelegalitate), astfel că în mod legal, cu respectarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Sişeşti”, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus prin art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 35/2006 că "Suprafeţele de teren ale staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă din domeniul zootehniei, aflate în domeniul public al statului" şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi concesionate staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă din domeniul zootehniei, trec în administrarea staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă din domeniul zootehniei, nou înfiinţate, şi au datele de identificare prevăzute în anexele nr. l.c)-9.c).".
Se constată, de asemenea, că anterior emiterii Hotărârii Guvernului nr. 390/2011, suprafaţa de 12.3100 ha. din tarlaua X parcela Y din Municipiul Iaşi, figura tot în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului (Anexa nr. 3 nr. MF 116223 la Ministerul Finanţelor Publice), aprobate prin H.G. nr. 1705/2006 (ce nu face obiectul excepţiei de nelegalitate), rezultând că în mod legal, cu respectarea prevederilor art. 24 şi art. 28 alin. (3) şi (8) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Sişeşti” şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările ulterioare, precum şi ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit prin art. 2 din H.G. nr. 390/2011 că "Patrimoniul Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor - Dancu este constituit din bunuri din domeniul privat al statului şi bunuri proprii, prevăzute în Anexa nr. 1, precum şi din suprafeţe de teren din domeniul public al statului, prevăzute în Anexa nr. 2, potrivit ultimei situaţii financiare încheiate la data de 31 decembrie 2010".
Nu este întemeiată critica recurentei privitoare la neexaminarea de către instanţa de fond a motivelor de nelegalitate vizând H.G. nr. 35/2006, întrucât pe de o parte prin considerentele hotărârii pronunţate de Curtea de apel s-a făcut referire şi la acest act administrativ (ale cărui anexe cu nr. 2, 2a, 2c şi 2d au fost abrogate prin H.G. nr. 390/2011) şi s-a concluzionat că regimul juridic al terenului în litigiu, acela de teren proprietate publică a statului, a rămas neschimbat din anul 1990 şi până în anul 2011, iar pe de altă parte aceleaşi motive de nelegalitate au fost invocate în cauză şi cu referire la H.G. nr. 390/2011.
Prin raportare la specificul procedurii de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, care rezidă în aceea că instanţa este abilitată doar să verifice concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, fără a putea da dezlegări cu privire la fondul litigiului în care s-a invocat acest mijloc de apărare (altfel spus, cu privire la validitatea titlului de proprietate, constând în hotărârea din data de 27 iunie 2006 a Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi) se privesc ca fiind fără relevanţă, la acest moment, acele consideraţii din motivarea sentinţei recurate referitoare la lipsa de eficienţă juridică a înscrisurilor deţinute de recurentă şi la imposibilitatea legală a constituirii unui drept de proprietate al SC O.F. SA asupra terenului situat pe terenul Municipiului Iaşi şi identificat topografic în tarlaua X parcela Y. În consecinţă, nu se mai impune, din acest motiv, analizarea criticilor din recurs cu privire la acest aspect.
Având în vedere cele mai sus arătate, prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009, precum şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune respingerea ca neîntemeiată a cererii recurentei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară şi respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC O.F.A. SA împotriva sentinţei nr. 324 din data de 31 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară, formulată de recurenta-reclamantă SC O.F.A. SA, ca neîntemeiată.
Respinge recursul declarat de SC O.F.A. SA împotriva sentinţei nr. 324 din 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 296/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2992/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
