ICCJ. Decizia nr. 3105/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3105/2012
Dosar nr. 1713/36/2009
Şedinţa de la 19 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta SC T.T. SRL a chemat în judecată pe pârâţii A.N.A.F. (A.N.A.F.), A.N.A.F. - D.G.A.M.C., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi A.N.A.F. - D.G.S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Raportului de inspecţie fiscală din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată din 10 iunie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecţie fiscală, obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei, reprezentând TVA, suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe profit şi suma de 38.004 lei reprezentând majorări TVA în temeiul Deciziei de impunere din 10 iunie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) din C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, a soluţiona contestaţia formulată, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul pronunţării hotărârii, până la executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare la primul termen de judecată 14 ianuarie 2010 pârâta A.N.A.F. solicită respingerea acţiunii reclamantei ca prematură, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind soluţionarea contestaţiei ca lipsită de obiect, având în vedere că a fost emisă Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei reclamantei.
La primul termen de judecată reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită anularea Raportului de inspecţie fiscală din 01 octombrie 2007 a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată din 10 iunie 2009, a deciziei privind modificarea bazei de impunere din 10 iunie 2009 emise de D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 63.343 lei din care 26.436 lei, reprezentând impozit pe profit şi suma de 36.907 lei reprezentând majorării impozit pe profit, sume pentru care a fost admisă contestaţia sa şi desfiinţată Decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, întrucât are acelaşi obiect şi consecinţe juridice ca şi Decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 1.234.722 lei privind nemodificarea Decizie de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale şi obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzilor conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. pentru suma de 1.298.065 lei, cu cheltuieli de judecată.
La data de 09 septembrie 2010 reclamanta a formulat o cerere de majorare a câtimii cererii sale, prin care a solicitat anularea raportului de inspecţie fiscală din 01 octombrie 2007, a deciziei de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 10 iunie 2009 emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale, emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 63.343 lei, reprezentând 26.436 lei impozit pe profit şi 36.907 lei majorări impozit pe profit, sumă pentru care a fost admisă contestaţia sa şi în consecinţă, desfiinţarea Deciziei nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea Decizie nr. 109 din 10 iunie 2009 emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecţie fiscală întrucât are acelaşi obiect şi consecinţe juridice ca decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 1.230.032 lei plătită în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009, a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale în valoare de 79.231,86 lei conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., astfel încât în total, în conformitate cu concluziile raportului de expertiză, pârâtele datorează suma de 1.513.836,86 lei, cu cheltuieli de judecată.
În cauză s-a mai solicitat de către reclamantă şi încuviinţat, efectuarea unei expertize de specialitate.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 2 martie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea modificată formulată de către de reclamanta - SC T.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii - A.N.A.F. Bucureşti, A.N.A.F. - D.G.A.M.C., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi A.N.A.F. - D.G.S.C., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut O precizare care se impune este aceea că raportul de inspecţie fiscală nr. 2325, unul din actele atacate a cărei anulare se solicită, a fost încheiat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. la data de 09 iunie 2009 şi nu la data menţionată de reclamantă, în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în modificarea acesteia ca şi în cuprinsul cererilor, 1 octombrie 2009 (fila 171 vol. II), iar raportul de inspecţie fiscală din 08 aprilie 2010 nu poate forma obiectul prezentei judecăţi.
Pe fondul cauzei în ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor în solidar la restituirea sumelor de 63.343 lei, compusă din 26.436 lei reprezentând impozit pe profit şi 36.907 lei reprezentând majorări pe profit, aceasta a fost respinsă, deoarece prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei reclamantei formulată împotriva deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 şi a raportului de inspecţie fiscală din 09 iunie 2009, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a desfiinţat Decizia de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 în ce priveşte aceste sume, dar a reţinut că nu s-au stabilit greşit în sarcina reclamantei, ci, organele de inspecţie fiscală urmează a proceda la o nouă verificare, pentru considerentele reţinute în decizie, astfel încât instanţa nu poate proceda direct la analizarea pe fond a pretenţiilor acesteia şi cu atât mai mult la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor.
În ce priveşte celelalte pretenţii s-a constatat că urmare controlului efectuat pentru stabilirea impozitului pe profit datorat de reclamantă, atât organele de inspecţie fiscală, cât şi prin soluţionarea contestaţiei acesteia au stabilit în mod corect sumele datorate de aceasta, respectiv 702.759 lei impozit şi 527.089 lei majorări.
Astfel, pentru anul 2004, cheltuielile în sumă de 31.711 lei, din care 22.557 lei cheltuieli cu cazarea în străinătate şi 9.154 lei indemnizaţie de deplasare acordată administratorului, se constată că actele prezentate de societate nu conduc la justificarea deductibilităţii sumelor.
Ordinul de deplasare emis pe numele administratorului societăţii, pentru Turcia - pe perioada 20 martie 2004 - 04 aprilie 2004 copii ale mesajelor electronice privind cazarea sau cu privire la cantitatea de fier vechi descărcată din nave în perioada 25 - 26 martie 2004, sau întocmirea de acte ce urmează a fi transmise d-lui G.V., nu fac dovada susţinerilor reclamantei potrivit cărora operaţiunile efectuate sunt reale, efectuate cronologic şi sistematic, au la bază înscrisuri ce dobândesc calitatea de document justificativ, reprezentând diurna şi cazarea administratorului societăţii cu ocazia deplasărilor, fiind efectuate în scopul realizării de venituri impozabile deoarece, pentru perioada 20 martie 2004 - 04 aprilie 2004 nu s-au prezentat facturi fiscale emise de unităţile de cazare pe numele societăţii sau a administratorului, confirmarea rezervării pentru C.P. fiind pentru data de 28 martie 2004 şi nu 20 martie 2004 şi nu s-au prezentat alte documente pentru cheltuielile pentru 20 martie 2004 - 04 aprilie 2004.
Pentru perioada 28 aprilie 2004 - 27 mai 2004 şi 16 iulie 2004 - 22 iulie 2004 s-a prezentat doar copia paşaportului administratorului, fără a se prezenta documente care să justifice cazarea, ordine de deplasare, decont de justificare a sumelor ridicate din casierie, facturi fiscale emise de unităţi de cazare.
În aceste condiţii, reclamanta neprezentând documente care să justifice efectuarea acestora, nu are relevanţă în lipsa acestora încadrarea cuantumului în valorile limitate ale legii, situaţie în care impozitul pe profit aferent sumei de 22.557 lei a fost corect stabilit.
În ce priveşte suma de 9.154 lei reprezentând cheltuieli cu indemnizaţia de deplasare a administratorului societăţii, se constată că, în aplicarea dispoziţiilor legale mai sus reproduse (art. 21 alin. (3) lit. b) din C. fisc. şi pct. 34 din H.G. nr. 44/2004) pentru ca aceste cheltuieli să fie deductibile la calculul impozitului pe profit, trebuie a fi acordate persoanelor ce au calitatea de salariat al societăţii, iar în situaţia în care nu s-a dovedit că administratorul are şi calitatea de salariat al reclamantei, legal s-a stabilit că aceste cheltuieli nu sunt deductibile, de asemenea, fiind datorate şi majorările de întârziere şi penalităţile aferente sumelor mai sus analizate.
Pentru anul 2005, în ce priveşte calculul pentru impozitul pe profit, referitor la cheltuielile de deplasare a administratorului în străinătate, în sumă de 4.972 lei, justificate cu factura din 17 martie 2005 acestea corect nu s-au acceptat a fi cheltuieli deductibile, deoarece societatea nu a realizat profit, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din C. fisc.
Susţinerea reclamantei conform căreia sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. i) din C. fisc., potrivit cărora sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri „cheltuielile pentru marketing, studiul pieţii, promovarea pe pieţe existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul curent şi/ sau din anii precedenţi, precum şi în situaţia în care acesta se află înăuntrul perioadei de recuperare a pierderii fiscale, conform legii”, deoarece nu se prevăd restricţii cu privire la deductibilitatea cheltuielilor în funcţie de situaţia financiară a perioadei în care s-au făcut aceste cheltuieli, nu sunt întemeiate deoarece aceste cheltuieli cu biletul de avion al administratorului ar trebui să facă parte dintr-un contract de prestării servicii de marketing, studiul pieţii, ş.a., încheiat între societate şi administrator, iar prestarea efectivă să rezulte din documente.
În ce priveşte cheltuielile de cazare în sumă de 1.028 lei pentru Takis Vatistas conform facturii din 12 aprilie 2005 emisă de E.O. şi aceste cheltuieli au fost apreciate de către instanţă ca fiind nedeductibile, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. e) din C. fisc., pct. 27 şi 28 din H.G. nr. 44/2004, T.V. neavând calitatea de salariat sau administrator al reclamantei.
În ce priveşte suma de 40.456, ce face parte din suma de 56.722 lei, prevăzută în nota contabilă din 31 octombrie 2005, instanţa a reţinut că în privinţa acesteia, s-a dispus reanalizarea prin decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010, ca şi în ce priveşte suma de 8.354 lei.
Cu privire la suma de 3.900.314 lei considerată ca deductibilă, s-a reţinut că aceasta provine într-adevăr din suma de 5.191.705 lei reprezentând pierderi tehnologice rezultate în urma manipulării fierului vechi înregistrată cu N.C. din 31 martie 2006 şi rezultată cu ocazia lichidării stocului de fier vechi (p.v. încheiat cu SC R.P.O. SA), întrucât societatea a omis să le înregistreze la momentul constatării acestora.
Din suma de 5.191.705 lei, suma de 1.291.391 lei s-a stabilit de organele de inspecţie fiscală că este deductibilă, întrucât privea perioada în care erau aplicabile prevederile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit şi pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, (1 octombrie 2001 - 31 decembrie 2003 ):
Aşadar susţinerea reclamantei, conform căreia, având aceeaşi natură, cheltuielilor trebuie a le fi aplicat acelaşi tratament fiscal (concluzie preluată şi în expertiza efectuată în cauză) este nefondată, deoarece pe anul 2004 se aplică prevederile art. 21 alin. (3) lit. d) din C. fisc., potrivit cărora „Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată: perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice” şi potrivit pct. 35 din H.G. nr. 44/2004, „Nu sunt considerate perisabilităţi pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru fabricarea unui produs sau obţinerea unui serviciu”.
În procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA s-au avut în vedere deşeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate şi s-a vizat lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit dar temeiul legal reţinut, respectiv H.G. nr. 111/2002 privind stabilirea procentelor maxime admise ca pierderi tehnologice în timpul manipulării şi depozitării mărfurilor solide şi lichide în vrac, în porturile maritime şi fluviale româneşti nu este aplicabil deoarece se referă numai la manipularea şi depozitarea mărfurilor şi nu şi la depozitarea mărfurilor în depozitele închiriate de la operator şi nici la pierderile pe timpul transportului şi manipulării mărfurilor pe traseul port - depozit.
Mai mult decât atât, potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 111/2002, aceste pierderi trebuiau specificate în declaraţia vamală, în detaliu, în cauză, aceste pierderi nefiind confirmate de operaţiunile de import - export, valoarea acestora nereprezentând cheltuială deductibilă la calculul profitului impozabil.
Aşadar, instanţa de fond a reţinut că temeiul legal invocat pentru justificarea pierderilor tehnologice aferente perioadei 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2004 înregistrate pe cheltuielile deductibile ale exerciţiului financiar 2005, (H.G. nr. 11/2002) nu este aplicabil, pentru că actul normativ se referă nu la pierderile tehnologice din operaţiunile de manipulare a deşeurilor în depozitul închiriat, ci se referă la manipularea şi depozitarea mărfurilor solide şi lichide în vrac în porturile maritime şi fluviale pe şi de pe nave, confirmate de părţile contractante.
Totodată, s-a reţinut faptul că reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte că aceste pierderi tehnologice au fost stabilite prin norme de consum tehnologic pe perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003, sau prin normă de consum proprie necesară pentru fabricarea unui produs sau obţinerea unui serviciu, astfel cum prevăd actele normative, legal cheltuiala de 3.900.314 lei nefiind considerată deductibilă.
În ce priveşte suma de 24.173 - cheltuială cu energia electrică - pe perioada noiembrie - decembrie 2005, suma de 114.716 lei aferentă anului 2006 şi 8.272 lei pe lua ianuarie 2007 se reţin următoarele:
Potrivit art. 21 alin. (1) din C. fisc., „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”, iar potrivit pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 „Cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabil sunt cheltuieli înregistrate cu realizarea şi comercializarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”.
În acest sens, în baza contractului nr. 189 din 20 iunie 2003 încheiat între reclamanta SC T.T. SRL şi SC T. SRL cu actul adiţional din 28 octombrie 2003 pentru spaţiul din colonia Crivina - Anina, pentru perioada 01 noiembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, s-au emis facturi fiscale către SC T. SRL numai pentru cheltuielile cu chiria şi cu telefonul la punctul de lucru Anina, chiar reclamanta afirmând că „din situaţia reală rezultată în cadrul activităţii punctului de lucru s-a constatat că SC T. SRL nu a înregistrat consumuri de energie electrică la punctul de lucru Anina, fapt pentru care SC T.T. SRL nu a refacturat energia electrică şi aceasta în mod justificat”, arătându-se şi că „aceste cheltuieli (cu energia electrică) sunt reale, au la bază facturi fiscale emise de SC E.E.B. SA iar reclamanta a procedat la refacturarea energiei electrice consumate de singurul consumator din punctul de trafo al punctului de lucru Anina, care este către Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Reşiţa, Ocolul Silvic Anina”.
Mai mult art. 1 din actul adiţional nr. 1 din 28 octombrie 2003 modifică art. 5.16 din Contractul de prestări de servicii, în sensul că „Beneficiarul (reclamantul) a refacturat prestatorului energia electrică consumată în punctul Ticranu Mic deoarece valoarea acesteia va fi cuprinsă în preţul prestaţiei”.
Reclamanta nu a mai prezentat un document din care să rezulte că părţile ar fi convenit ca beneficiarul să achite contra/valoarea energiei electrice consumate de prestator şi să nu mai refactureze contravaloarea acesteia prestatorului iar prestatorul să nu includă contravaloarea energiei consumată la preţul prestaţiei, din deconturile prezentate rezultând doar numărul avizului de expediţie, data cântar, cantitatea, diferenţele apărute între cantităţile de la punctul de lucru Anina şi cantităţile la platforma Ades Constanţa, cantitatea finală la SC T.T. SRL preţul în valută, cursul valutar şi valoarea cantităţilor la reclamantă, contra/valoarea preţului prestaţiei în funcţie de cantitatea de fier vechi pregătit, fără a se prezenta detaliat structura preţului prestaţiei pe elemente de tarif, adică materiale, manoperă, energie electrică, etc.
Prin urmare, au fost prestate servicii la punctul de lucru Anina, iar reclamanta nu a refacturat energia electrică primită de la SC E.E.B. SA către prestatorul SC T. SRL şi nici nu există documente din care să rezulte că ar fi refacturat energia electrică către SC T. SRL consumată într-un alt punct trafo decât Anina, iar din documentele existente nu reiese că părţile ar fi convenit ca beneficiarul să achite contravaloarea energiei electrice consumate de prestator şi să nu mai refactureze contravaloarea acesteia prestatorului iar prestatorul să nu includă contra/valoarea energiei electrice consumată în preţul prestaţiei, refacturarea energiei electrice de către reclamantă către prestator fiind voinţa părţilor stabilită în scris prin act adiţional la contractul de prestări servicii, voinţa părţilor nefiind anulată prin vreun înscris pe perioada în cauză.
Prin urmare, toate susţinerile reclamantei în ce priveşte aceste cheltuieli sunt nefondate, iar suma de 27.961 lei reprezentând TVA la care pârâtele au fost obligate a o restitui către reclamantă trebuie a fi solicitată de la acestea conform Codului de procedură fiscală, TVA - ul nefiind obiectul cauzei.
Prin urmare, corect au fost considerate aceste cheltuieli ca nedeductibile şi au fost avute în vedere la stabilirea impozitului pe profit în sumă de 23.546 lei aferent cheltuielilor cu energia electrică în sumă totală de 147.161 lei ca au influenţat pierderea pe anii 2005 şi 2006 profitul impozabil pe 2007.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu cazarea în sumă de 19.586 pe anul 2007, pentru suma de 2.470 lei pe luna aprilie 2007, s-a admis contestaţia reclamantei dispunându-se reanalizarea actelor prezentate şi a se stabili dacă reclamanta are drept de deducere total sau parţial a acestor cheltuieli, iar pentru suma de 17.116 lei, aceste cheltuieli nu vor fi acceptate la deducere deoarece persoanele care au beneficiat de aceste cheltuieli nu au calitatea de salariat sau administrator al societăţii.
Argumentul conform căruia aceste persoane sunt delegate oficial de către SC G.I.C. SA, G.S.R.C.O.S. pentru care reclamanta are obligaţia a asigura cazarea în perioada cât asigură inspecţia, reparaţia şi întreţinerea utilajelor nu poate fi reţinută pentru deductibilitatea acestora deoarece acestea intră în costul serviciilor prestate.
Referitor la suma de 141.230 lei stabilită de expert şi care a stat la baza cererii de majorare a câtimii cererii iniţiale a reclamantei, instanţa a reţinut că expertul a stabilit impozit pe profit de 141.230 lei de recuperat prin luarea în considerare a împrejurării că sunt deductibile fiscal la calculul profitului impozabil cheltuielile cu energia electrică şi cu pierderile tehnologice, precum şi faptul că pe anul 2004 reclamanta a virat în plus impozit pe profit în valoare de 325.037 lei, dar în privinţa cheltuielilor cu energia electrică şi pierderile tehnologice, în cuprinsul prezentei hotărâri s-a explicat regimul acestora, iar Raportul de inspecţie fiscală din 08 aprilie 2010 şi decizia de impunere emisă în baza acestuia nu au făcut obiectul prezentei acţiuni, iar sumele virate în plus nu au făcut obiectul deciziei contestate nr. 1 din 06 ianuarie 2010.
Aceleaşi sunt concluziile şi pentru suma de 79.231,86 lei stabilită ca dobânzi legale de încasat pentru perioada 21 iulie 2007 - (data plăţii) - 05 iulie 2010 (data raportului de expertiză).
În ce priveşte anularea Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, aceasta a fost respinsă ca nemotivată de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi cum aceasta priveşte nemodificarea bazei de impunere, cum acţiunea formulată împotriva Deciziei nr. 108 din 10 iunie 2009 a fost respinsă, în ce priveşte Decizia nr. 108/2009 a fost respinsă şi solicitarea de anulare a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2010.
Cum capătul principal al acţiunii privind obligarea pârâţilor la restituirea sumelor de bani precizate în acţiune, urmare admiterii contestaţiei sale formulate împotriva Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor a fost respins, se vor respinge şi capetele de cerere accesorii privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii prevăzute de art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. şi obligarea pârâtelor la plata de daune morale de 50.000 lei, ca şi obligarea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte concluziile expertizei, instanţa a reţinut că acestea nu vor fi luate în consideraţie deoarece, în referire la unele obiective, chiar expertul a avut în vedere la stabilirea cuantumului sumelor la care a făcut referire: cu condiţia ca instanţa „să accepte deductibilităţi”, unele răspunsuri nu sunt conforme cu legea s-a avut în vedere şi calculul TVA - ului (în situaţia în care prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 s-a soluţionat contestaţia reclamantei formulată împotriva stabilirii sumei de 1.229.848 lei reprezentând: 702.759 lei impozit pe profit şi 527.089 majorări de întârziere aferente impozitului pe profit (Decizia nr. 108/2009) şi a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009 privind nemodificarea bazei de impunere din Decizie nr. 108 din 10 iunie 2009), pe baza acestor concluzii reclamanta chiar majorându-şi câtimea cererii.
În referire la solicitările din cererea depusă la 09 septembrie 2010 (fila 120 Vol. II) prin care se precizează că se cere şi obligarea pârâtelor în solidar la sumele pentru care a fost admisă contestaţia sa administrativă (total 63.343 lei), precum şi la suma de 30.213 lei reprezentând TVA şi 38.004 lei - majorări TVA, s-a constatat că sumele pentru care a fost admisă contestaţia nu au format obiectul cererii de chemare în judecată chiar modificată după depunerea Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a A.N.A.F. - Direcţia Generală a Soluţionare a Contestaţiilor, prima cale legală fiind aceea de a solicita restituirea direct de la beneficiarii sumelor, solicitarea din 09 septembrie 2010 nefiind majorarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată în sensul reglementat de art. 132 C. proc. civ. (nesolicitându-se anularea parţială a Deciziei nr. 108 din 10 iunie 2009).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC T.T. SRL, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a apreciat şi reţinut prin sentinţa criticată următoarele:
1. Cu privire la suma de 63.343 lei compusă din 26.436 lei reprezentând impozit pe profit şi 36.907 lei reprezentând majorări aferente.
Recurenta consideră că în mod eronat instanţa de fond a apreciat că în urma desfiinţării prin Decizia nr. 108 din 10 iunie 2009 pentru aceste sume, nu poate proceda direct la analizarea pe fond a pretenţiilor.
Astfel, susţine recurenta că motivaţia instanţei de fond trebuie înlăturată, întrucât asupra măsurii stabilite de organul de control, prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. 108 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei de modificare a bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, A.N.A.F. prin Direcţia de soluţionare a contestaţiilor s-a pronunţat prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 în sensul admiterii parţiale a contestaţiei cu consecinţa desfiinţării în parte şi a respingerii celorlalte capete de cerere iar împotriva deciziei de respingere a fost formulată acţiunea care face obiectul prezentei cauze, astfel că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat pentru o eventuală contestaţie, invocând în acest sens dispoziţiile art. 210 C. proc. fisc., coroborate cu art. 2 alin. (3) din acelaşi cod, art. 163 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ.
2. Pentru anul 2004
- Cu privire la suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei cheltuieli cu cazarea în străinătate, recurenta a susţinut că operaţiunile efectuate sunt reale, au fost înregistrate în mod cronologic şi sistematic şi au avut la bază documente justificative, fiind respectate totodată, prevederile H.G. nr. 518/1995, astfel că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa atacată, nerespectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. (f) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc.
- Aceleaşi susţineri în ceea ce priveşte suma de 9.154 lei reprezentând indemnizaţie de deplasare acordată Administratorului, considerată cheltuială nedeductibilă de către organul de control şi de către instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. e).
3. Pentru anul 2005
A fost stabilită o bază impozabilă suplimentară pentru impozitul de profit în sumă de 4.070.756 lei reprezentând cheltuieli de deplasare ale administratorului V.G. şi ale asociatului V.P.
Consideră recurenta că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa atacată ca şi prin actul de control, încălcarea prevederilor art. 21 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003, deşi operaţiunile au fost reale, fiind efectuate în baza unor documente justificative conforme cu dispoziţiile legale, iar cheltuielile respective se încadrează în dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, care nu prevăd restricţii de deductibilitate în funcţie de situaţia contribuabilului şi având în vedere contractul de administrare al punctului de lucru Anina - Colonia Crivina.
În ceea ce priveşte suma de 56.722 lei din nota contabilă nr. 2/31 octombrie 2005 în valoare de 40.456 lei recurentul a susţinut că deşi operaţiunea contabilă este reală şi are la bază înscrisuri în mod greşit s-a reţinut de către instanţă că suma ar fi nedeductibilă, neluând în considerare documentele justificative depuse de aceasta.
Suma de 16.266 lei prevăzută în nota contabilă nr. 9 din 31 decembrie 2005 privind înregistrare închidere debitor prescris în sumă de 4.389 lei şi 11.877 lei regularizare client neîncasat, este apreciată ca fiind deductibilă de către recurentă încadrându-se în prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) lit. n) din Legea nr. 571/2003, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. a) din aceeaşi lege.
4. În ceea ce priveşte suma de 3.983.861 lei din NC2 din 31 mai 2006, compusă din 83.547 lei, şi suma de 3.900.314 lei, recurenta a susţinut că prima sumă nu are legătură directă cu veniturile înregistrate în anul 2005 şi în consecinţă constatarea potrivit căreia, veniturile aferente anului 2005 au fost diminuate cu această sumă nu au un suport real.
Cu privire la suma de 3.900.314 lei nedeductibilă, care provine din defalcarea sumei de 5.191.705 (din care s-a scăzut suma de 1.291.391 lei stabilită ca fiind deductibilă) - recurenta a susţinut că recunoaşterea sumei de 5.191.705 lei înseamnă că toată cheltuiala este deductibilă, iar instanţa de judecată a interpretat eronat operaţiunile în baza cărora s-au stabilit sumele suplimentare de pată.
Totodată, recurenta a susţinut că în ceea ce priveşte suma de 1.772.745 lei aferentă perioadei 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 pentru care s-au calculat obligaţii fiscale principale şi accesorii aferente anilor 2002 şi 2003 erau prescrise în raport de termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) din Codul d procedură fiscală.
În ceea ce priveşte suma de 24.173 lei reprezentând contravaloare energie electrică pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, sumă ce trebuia re-facturată către SC T. SRL, conform Raportului de inspecţie fiscală parţială din 01 octombrie 2007, recurenta a arătat că în mod eronat s-a reţinut prin sentinţa atacată că aceste cheltuieli nu ar fi deductibile, deşi într-o cauză anterioară, Curtea de Apel Constanţa a anulat RIF nr. 858739/2007 - pct. c) care se referea la TVA - ul aferent cheltuielilor cu energia efectivă şi în consecinţă organul fiscal era obligat să constate deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică.
5. Pentru anul 2006 şi 2007 în care baza impozabilă stabilită suplimentar, reprezentând cheltuieli de cazare, materiale consumabile, cheltuieli cu energia electrică neefectuate către SC T. SRL, recurenta a susţinut că în mod greşit atât organele de control cât şi instanţa de judecată au apreciat ca fiind nedeductibile fiscal aceste sume, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 C. fisc., având în vedere caracterul real al cheltuielilor efectuate cât şi înregistrarea acestor operaţiuni pe bază de documente justificative, conform prevederilor legale.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de recurentă, de dispoziţiile legale incidentă cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Astfel, criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 63.343 lei reprezentând impozit pe profit cu majorările aferente solicitată a fi restituită de către intimatele-pârâte, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a fost desfiinţată Decizia de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 emisă de organele fiscale, în ceea ce priveşte această sumă, dispunându-se totodată, efectuarea unei reverificări vizând aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi tip de impozit.
În consecinţă, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că instanţa de fond nu poate proceda la analizarea pe fond a acestor pretenţii, anterior verificării dispuse de către organele fiscale.
Totodată, se reţine că raportul de inspecţie fiscală a fost încheiat la data de 9 iunie 2009 astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa atacată şi nu la data de 1 octombrie 2007 astfel cum menţionează recurenta-reclamantă.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamate potrivit cărora în cazul formulării unei noi contestaţii cu privire la această sumă ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, instanţa de fond nepronunţându-se cu privire la aceasta.
În ceea ce priveşte celelalte critici invocate prin motivele de recurs, referitoare la pretenţiile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sunt nefondate, instanţa de fond reţinând în mod corect pe baza întregului material probator administrat în cauză că sumele stabilite ca fiind datorate de către recurenta-reclamantă sunt în sumă de 702.759 lei impozit şi 527.089 lei majorări aferente.
Astfel, în ceea ce priveşte suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în străinătate a administratorului societăţii, susţinerile recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unităţile de cazare pe numele societăţii sau a administratorului, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
Pentru acelaşi motiv - lipsa documentelor justificative - vor fi înlăturate şi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru acordarea deductibilităţii limitate prevăzute de aceste dispoziţii este necesară prezentarea de documente justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei-reclamante referitoare la greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 şi 2007, având în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care impun în cazul acordării deductibilităţii condiţia realizării de profit în exerciţiul anual curent şi/sau în anii precedenţi, condiţie neîndeplinită în cazul în speţă.
Nici argumentele recurentei-reclamante privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu pot fi reţinute, deoarece acordarea deductibilităţii pentru cheltuielile de transport ca şi a altor cheltuieli efectuate este condiţionată de existenţa unor documente justificative din care să rezulte încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piaţă etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv şi prestarea efectivă a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest sens.
În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1.028 lei, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa criticată, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator şi nici calitatea de salariat al societăţii, astfel că serviciile de administrare a punctului de lucru Anina fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar, ca şi cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială beneficiară.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01 octombrie 2002-31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în anul 2005, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispoziţiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit şi pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce priveşte perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, şi prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004.
Raportat la aceste dispoziţii legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obţinerea unui serviciu.
Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deşeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operaţiunile de manipulare a deşeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea şi depozitarea mărfurilor solide şi lichide în vrac în porturile maritime şi fluviale, pe şi de pe nave, confirmate de părţile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.
Criticile recurentei vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173 lei pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului 2006 şi 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 sunt de asemenea nefondate.
Conform probatoriului administrat în cauză, respectiv contractul nr. x/2003 şi actul adiţional nr. 1 din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a refactura energia electrică consumată la punctul Anina, către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare să fie inclusă în preţul prestaţiei.
Din documentele analizate de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât şi de către instanţa de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă doar pentru cheltuielile reprezentând chiria şi telefonul aferent punctului de lucru cât şi pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura şi încasa cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform prevederilor contractuale.
Astfel fiind se constată că în mod corect s-a apreciat şi reţinut prin sentinţa atacată caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 şi în sumă de 17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru efectuarea inspecţiei, reparaţiilor şi întreţinerii utilajelor, se costată că acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii acestor cheltuieli nu au calitatea de salariaţi sau administratori ai societăţii reclamante, conform dispoziţiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC T.T. SRL Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 73 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3159/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2953/2012. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
