ICCJ. Decizia nr. 32/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 32/2012
Dosar nr. 5867/2/2011
Şedinţa publică de la 11 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 5003 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, prin care solicita suspendarea executării Deciziei nr. 18 din 31 mai 2011 emisă de acesta, prin care s-a dispus sancţionarea societăţii reclamante, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările ulterioare, cu amendă în valoare de 1.802.630 lei, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, reţinând următoarele:
Cazul bine justificat a fost definit de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele „împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ";.
Cu alte cuvinte, pentru ca instanţa să se afle în prezenţa unui caz bine justificat pentru suspendarea executării unui act administrativ, care se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, autenticitate şi veridicitate, este necesar să existe o vădită îndoială serioasă a actului administrativ, sesizabilă, la o analiză sumară a acestuia.
Este necesar ca îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ să fie constatată la o analiză - prima facie - fără a proceda la o analiză elaborată a tuturor motivelor care sunt invocate în ceea ce priveşte nelegalitatea pe fond a actului administrativ atacat; pentru că, într-o astfel de situaţie există riscul ca instanţa să fie pusă în situaţia de a se ante-pronunţa cu privire la legalitatea actului administrativ.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a instanţelor de contencios administrativ, inclusiv cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei - secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a reţinut că sunt împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa unui act administrativ, aspecte precum: lipsa temeiului legal, lipsa sau depăşirea competenţei organului emitent, nemotivarea vădită a actului, etc.
Or, în cazul de faţă, societatea reclamantă a invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, însăşi criticile de nelegalitate invocate în privinţa actului administrativ atacat, iar verificarea acestora ar obliga instanţa la o analiză profundă şi amănunţită a interpretărilor date de autoritatea emitentă şi a argumentelor invocate de reclamantă, ceea ce ar fi de natură să atragă ante-pronunţarea instanţei cu privire la legalitatea actului administrativ.
Astfel fiind, se constată că în cauza de faţă nu au fost invocate şi nici nu au fost identificate împrejurări vădite de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, care, aşa cum s-a arătat, se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, veridicitate şi autenticitate.
În ceea ce priveşte existenţa unei pagube iminente, legiuitorul, la art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a definit această noţiune ca fiind prejudiciul material, viitor şi previzibil produs în dauna persoanei vătămate.
În cazul de fată, reţinându-se că decizia atacată se bucură în continuare de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate, se consideră că punerea în executare a acesteia nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii.
Într-adevăr, din interpretarea dispoziţiilor legale citate mai sus rezultă că paguba iminentă implică producerea unor urmări ireparabile, sau, oricum, foarte greu de recuperat.
Or, plata unei amenzi nu îndeplineşte asemenea cerinţe.
De altfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, condiţia existenţei unui caz bine justificat şi condiţia produceri unei pagube iminente trebuie îndeplinite cumulativ şi, aşa cum s-a argumentat mai sus, în cauză nu există un caz bine justificat pentru suspendarea actului administrativ atacat.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, susţinând, în esenţă, că prima instanţă în mod greşit a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 iar nu cele ale art. 471 alin. (2) din Legea nr. 21/1996; de altfel, arată recurenta, reiterând argumentele prezentate în faţa primei instanţe, cererea de suspendare formulată întruneşte chiar şi condiţiile impuse de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, prin hotărârea recurată apreciindu-se în mod greşit contrariul.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin decizia nr. 18 din 31 mai 2011 emisă de Consiliul Concurenţei s-a dispus sancţionarea societăţii reclamante, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările ulterioare, cu amendă în valoare de 1.802.630 lei, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei.
În speţă, contrar celor susţinute de recurentă, sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, la care fac trimitere, în mod implicit, dispoziţiile art. 471 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, stabilind că soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziilor adoptate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor art. 9, 15, 45 şi 46, cum este şi cea supusă analizei în cauza de faţă, este de competenţa instanţei de contencios administrativ; soluţia legiuitorului este logică şi raţională, întrucât respectivele decizii ale Consiliului Concurenţei constituie, evident, acte administrative iar contestarea acestora, inclusiv sub forma cererii de suspendare a executării, nu poate fi făcută decât în condiţiile şi potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004; de altfel, însăşi recurenta-reclamantă invocă drept temei al cererii de suspendare prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 471 din Legea concurenţei nr. 21/1996, „Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor art. 9, 15, 45 şi 46 vor fi comunicate de îndată părţilor; acestea pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare"; (alin. (1)) şi „Instanţa poate dispune, la cerere, suspendarea executării deciziei atacate. în cazul amenzilor, suspendarea se va dispune doar cu condiţia plăţii unei cauţiuni stabilite conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la creanţele bugetare"; (alin. (2)).
De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond";.
Rezultă, aşadar, că - pentru suspendarea executării unui act administrativ, cum este şi cel contestat în cauză - pe lângă cerinţa iniţierii procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), este necesar a fi întrunite, cumulativ, alte două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.
Cele două condiţii, prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat"; şi a „iminenţei producerii pagubei";.
În cauză, însă, argumentele invocate de recurenta-reclamantă - atât în faţa primei instanţe, cât şi în cererea de recurs - susţin îndeplinirea condiţiei privind cazul bine justificat ca derivând din simpla critică formulată sub aspectul (ne)legalităţii actului administrativ contestat, fără a aduce însă vreo dovadă în acest sens.
Motivele de nelegalitate a actului administrativ contestat, invocate de recurentă, nu creează, însă, pentru actul respectiv o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, în sensul definiţiei date de legiuitor noţiunii de „caz bine justificat";, în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar recurenta nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului contestat, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului.
Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că în speţă nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat.
Nici condiţia referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce s-ar produce prin executarea actului contestat nu este îndeplinită, simpla susţinere a recurentei - potrivit căreia plata amenzii stabilite în sarcina sa ar avea un impact dezastruos asupra activităţii şi poziţiei sale pe piaţă şi ar conduce la imposibilitatea onorării la timp a obligaţiilor către partenerii comerciali şi salariaţii societăţii - nefiind suficientă pentru a conduce la concluzia potrivit căreia situaţia se încadrează în definiţia noţiunii de „pagubă iminentă"; prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, citate mai sus.
Înalta Curte apreciază, în raport cu jurisprudenţa acestei instanţe, că afirmaţia în sensul că, prin chiar cuantumul sumei amenzii stabilite prin actul administrativ contestat, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinţei în discuţie.
În plus, aspectul invocat de recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligaţiilor către diverşi parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a fost probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.
Or, suspendarea actelor administrative reprezintă, aşa cum am arătat, o situaţie de excepţie, întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.
Aşa fiind, cum din actele şi lucrările dosarului nu rezultă care este cazul bine justificat şi în ce ar consta paguba iminentă a cărei prevenire se urmăreşte prin suspendarea actului administrativ, în mod corect a procedat prima instanţă respingând cererea formulată de reclamantă, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se soluţia criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva sentinţei nr. 5003 din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3195/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3201/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
