ICCJ. Decizia nr. 3201/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3201/2012
Dosar nr. 13120/3/2010
Şedinţa camerei de consiliu de Ia 22 iunie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.R.V. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, solicitând obligarea acesteia să emită actul administrativ prin care să fie angajat în calitate de cadru didactic.
Prin sentinţa nr. 2279 din 10 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti - secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi calitatea de autoritate publică centrală a pârâtei.
Prin sentinţa nr. 1641 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că pârâta este asimilată autorităţilor publice locale.
Constatându-se ivirea conflictului negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, potrivit art. 22 C. proc. civ.
Examinând actele dosarului, se constată că, în raport cu obiectul acţiunii şi având în vedere calitatea pârâtei, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituţii de învăţământ superior la emiterea unui act administrativ.
Pârâta poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin lege, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ; dimpotrivă, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, are competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l revoca din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
Pârâta nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În alţi termeni, pârâta nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.";
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Faţă de cele prezentate, înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.R.V., în contradictoriu cu pârâta Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti - secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 32/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 3202/2012. Contencios → |
|---|
