ICCJ. Decizia nr. 3195/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3195/2012
Dosar nr. 1559/1/2012
Şedinţa de la 22 iunie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 729 din 14 februarie 2012, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de Guvernul României împotriva sentinţei nr. 598 din 21 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj - secţia Ii-a civilă, contencios administrativ şi fiscal şi a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a art. 19 alin. (2) teza a Ii-a din H.G. nr. 281/1993, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă şi nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
În speţă, actele normative în raport de care s-a invocat iniţial nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 de către reclamantă sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia.
H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza şi în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conţine dispoziţii contrare actului normativ susmenţionat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.
Legea nr. 14/1991 conţine dispoziţii imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităţilor bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcţii, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.
Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unităţi de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, unităţi sanitare şi de asistenţă socială, de cultură şi alte unităţi finanţate de la bugetul naţional, inclusiv în situaţia cumulului de funcţii de către persoanele din aceeaşi unitate.
În hotărârea atacată sunt avute în vedere prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepţie.
Or, nu se poate susţine nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învăţământ, reglementarea diferenţiată a salarizării necontravenind normelor constituţionale, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare T.A.G., întemeind-o pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi susţinând că soluţia este rezultatul unei greşeli materiale, constând în neobservarea de către instanţa de recurs a precizărilor formulate în legătură cu actele normative la care s-a raportat excepţia de nelegalitate invocată.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivul invocat şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale..";.
Fiind un text legal de excepţie iar excepţia fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noţiunea de „greşeală materială"; folosită de art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv.
Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., „greşelile materiale"; sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Or, susţinând că instanţa de recurs a omis să observe precizările formulate în legătură cu actele normative la care s-a raportat excepţia de nelegalitate ce a făcut obiectul analizei în cauză, contestatoarea invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs - prin raportarea la dispoziţiile legale aplicabile - a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced, însă, noţiunii de „greşeală materială"; în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.A.G. împotriva deciziei nr. 729 din 14 februarie 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3194/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 32/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
