ICCJ. Decizia nr. 3556/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3556/2012
Dosar nr. 12389/2/2010
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC C.A. SA în contradictoriu cu pârâta C.S.A., a formulat acţiune în anularea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (2) din Ordinul Preşedintelui C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, potrivit dovezilor ce vor fi depuse la dosarul cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că dispoziţiile art. 39 din Ordinul nr. 5/2010 sunt nelegale, întrucât au fost emise cu exces de putere, limitând drepturile asigurătorilor de răspundere civilă obligatorie reglementate prin lege, prin interzicerea verificării documentaţiei şi a soluţiilor tehnologice adoptate precum şi formarea, în mod justificat şi argumentat, de obiecţiuni la sumele solicitate drept despăgubire, atunci când se solicită acordarea unor cheltuieli nejustificate ce depăşesc valoarea reală a despăgubirii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 5/2010, arătând că la elaborarea Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule au fost avute în vedere propunerile societăţilor de asigurare autorizate să subscrie riscuri din clasa 3 de asigurări (asigurări de mijloace de transport terestru) şi clasa 10 de asigurări (asigurări de răspundere civilă pentru vehicule).
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 6273 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de reclamanta SC C.A. SA în contradictoriu cu pârâta C.S.A., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că art. 39 alin. (3) permite ca un rest de despăgubire să rămână pe contul asigurării facultative, dar această diferenţă este rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii şi reprezintă un remediu la îndemâna asigurătorului RCA, astfel că nu se poate constatata nelegalitatea art. 39 alin. (1) şi (2) în raport cu alte dispoziţii legale, atâta timp cât acesta este edictat în interesul asiguraţilor CASCO.
Curtea de apel a apreciat că, ciuda susţinerilor reclamantei, art. 23 din Legea nr. 136/1995 se corelează cu art. 39 alin. (3) din Ordinul atacat, la fel cum şi art. 55 alin. (6) din Legea nr. 136/1995 se corelează cu art. 39 alin. (3) din acelaşi Ordin.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că din coroborarea art. 64 alin. (2) şi (3) din Ordinul atacat cu art. 39 alin. (1) şi (2), rezultă că asigurătorul RCA are la dispoziţie instrumentul juridic al „obiecţiunilor” care se vor soluţiona în cel mult 30 de zile.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că un management propriu eficient al creanţelor reciproce poate asigura reclamantei C.A. o aplicare echilibrată a art. 39 alin. (1) şi (2) atât în favoarea sa, dar şi în favoarea celorlalţi asigurători, astfel că problema invocată este mai mult un aspect de management.
Judecătorul fondului a constatat că, având în vedere şi art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, potrivit căruia Statele membre pot să menţină şi să pună în vigoare dispoziţii mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a directivei, nu există motive de nelegalitate a Ordinului atacat.
II. Instanţa de recurs
1. Criticile reclamantei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC C.A. SA care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând că aceasta s-a pronunţat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând următoarele:
- Prima instanţă s-a raportat greşit la remedii legale care nu sunt apte să înlăture atingerile aduse drepturilor asiguratorilor RCA prin dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 5/2000, alin. (3) al aceluiaşi text nereprezentând un remediu eficient la îndemâna asiguratorului RCA.
S-a arătat în esenţă că prin Ordinul nr. 5/2010 s-a stabilit prin preluare din legislaţia primară, dreptul asiguratorilor de a formula obiecţiuni la sumele solicitate de asiguratorii CASCO în cadrul dosarelor de regres administrativ, - art. 64 alin. (2) şi (3) din Ordin iar instanţa de fond nu a clarificat în ce măsură remediul stabilit în favoarea asiguratorului RCA prin art. 39 alin. (3) din Ordinul nr. 5/2000 (conform căruia în ipoteza unei diferenţe de despăgubire rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii, respectiva diferenţă rămâne pe contul asigurării facultative şi nu poate fi solicitată asiguratorului RCA) ar putea înlătura efectele interdicţiilor stabilite de alin. (1) şi (2) al aceluiaşi text, deoarece asiguratorul RCA nu poate formula obiecţii decât cu privire la sume, nu şi la constatările şi soluţiile tehnologice adoptate, textul neprevăzând ce se întâmplă în cazul respingerii obiecţiunilor.
- Curtea de apel a apreciat în mod greşit că dispoziţiile criticate ar fi legale prin raportare la corelarea art. 39 alin. (3) cu prevederi relevante din legislaţia primară – art. 23 şi 556 din Legea nr. 136/1995, deoarece:
- dispoziţiile criticate contravin celor cuprinse în Legea nr. 136/1995, în temeiul căruia s-a emis Ordinul nr. 5/2000, întrucât, deşi legea recunoaşte asiguratorului RCA dreptul de a opune toate excepţiile izvorând din contractul de asigurare obligatorie, normele juridice inferioare în discuţie stabilesc că asiguratorul RCA nu este îndreptăţit să verifice realitatea constatărilor şi nici să respingă cererea asiguratorului CASCO, fiindu-i practic paralizat dreptul recunoscut prin lege, instanţa neexplicând pretinsa corelare a art. 23 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 39 alin. (3) din Ordinul nr. 5/2010 şi oricum aceasta nu are relevanţă, întrucât art. 39 alin. (3) nu constituie un real remediu pentru protecţia drepturilor lezate de alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi art.;
- prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) sunt nelegale, deoarece stabilesc imperativ limitări ale drepturilor în discuţie stipulate în favoarea asiguratorului RCA, interdicţia consacrată legislativ venind în contradicţie cu dreptul asiguratorului RCA de a nu i se pretinde şi de a nu se achita diferenţe de despăgubire între asigurarea facultativă şi asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.
- Pretinsa legalitate a normelor criticate nu poate fi justificată pe considerentul că edictarea lor s-a făcut în scopul protejării unei categorii de categorii de subiecte de drept şi în detrimentul alteia, un astfel de raţionament încălcând nu numai legislaţia primară, ci şi principiile de bază ale dreptului civil, respectiv cel al garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile consacrat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice şi principiul egalităţii în faţa legii civile, consacrat de art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţia României, împrejurare consfinţită de Protocolul semnat de reprezentanţii societăţilor de asigurare.
Recurenta a învederat că art. 28 din Directiva nr. 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 emisă de Parlamentul European şi de Consiliu invocate de prima instanţă în motivare nu stabilesc o obligaţie imperativă în sarcina statelor membre de a adopta norme mai favorabile asiguraţilor, această măsură de stabilire a unui regim juridic mai favorabil asiguraţilor contravenind principiilor din legislaţia naţională, în drept invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Apărările intimatei
Intimata C.S.A. a depus la doar note scrise prin care a răspuns criticilor recurentei - reclamante, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
Intimata - pârâtă C.S.A. este autoritatea autonomă de specialitate care are atribuţia de a asigura supravegherea şi controlul aplicării dispoziţiilor legale în materia asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România [art. 4 alin. (1) Legea nr. 32/2000] dar şi de a elabora şi/sau aviza proiecte de acte normative care privesc domeniul asigurărilor, după consultarea cu asociaţiile profesionale de asigurări, conform art. 5 lit. a) din aceeaşi Lege, dispunând măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice, potrivit art. 5 lit. k).
În baza acestor dispoziţii legale, intimata – pârâtă C.S.A. a elaborat Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010, având în vedere reacţia pozitivă a asiguratorilor şi asiguraţilor la implementarea unor reglementări identice prin acte normative anterioare, necesitatea armonizării legislaţiei interne cu practicile UE şi acordului societăţilor de asigurare de a-şi asuma obligaţii similare celor cuprinse în reglementările a căror anulare se solicită, exprimat în Protocolul încheiat la 1 decembrie 1997 – Cap. II, pct. 1I.1.
Criticile reclamatei, subsumate textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu privesc efectiv interpretarea şi aplicarea greşită a legii, nu vizează nelegalitatea soluţiei instanţei de fond, ci mai mult motivarea sentinţei: „prima instanţă se raportează greşit la remedii legale ce nu sunt apte să înlăture atingerile aduse drepturilor asiguratorului RCA prin dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 5/2010”, ori „Curtea de Apel apreciază greşit că dispoziţiile criticate ar fi legale prin raportare la corelarea cu art. 39 alin. (3)…” sau „pretinsa legalitate a normelor criticate nu poate fi justificată pe considerentul că edictarea lor s-a făcut în scopul protejării unei categorii de subiecte de drept”.
Verificând sentinţa recurată şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privind limitarea dreptului acesteia, ca asigurator RCA, de a formula obiecţiuni şi de a invoca excepţii cu privire la sumele pretinse de asiguratorul CASCO şi inexistenţa unui real remediu pentru această atingere adusă drepturilor asiguratorului prin legislaţia secundară, sunt nefondate.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 136/1995 „asiguratorul poate opune titularului sau deţinătorului documentului de asigurare ori terţului sau beneficiarului, care invocă drepturi derivând din acesta, toate excepţiile care sunt opozabile contractului iniţial”.
Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A. pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu înlătură drepturile asiguratorilor RCA de a-şi susţine propriile puncte de vedere cu privire la valoarea despăgubirilor datorate, în cazul producerii unui eveniment rutier, însă procedura este subscrisă raporturilor speciale născute între asiguraţi, asiguratorul CASCO şi cel RCA.
Astfel, în urma producerii unui eveniment rutier, persoana păgubită de un asigurat RCA poate solicita despăgubiri de la asiguratorul facultativ (CASCO).
Acesta analizează împrejurările şi dinamica producerii evenimentului rutier şi constată care sunt avariile, costul reparaţiilor necesare şi pe bază de documente valabile (devize reparaţii, facturi, constatările organelor de poliţie, declaraţiile părţilor implicate, planşe foto) stabileşte valoarea maximă a despăgubirii, conform art. 2 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asiguratorul CASCO subrogându-se în toate drepturile asiguratului, contra asiguratorului RCA, în limitele indemnizaţiei plătite.
Prin Protocolul încheiat la 1 decembrie 1997 societăţile de asigurare membre ale Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din România s-a convenit că: „societăţile abilitate să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto se obligă să-şi recunoască reciproc ca valabile, în limitele legale şi ale condiţiilor de asigurare specifice, constatările consemnate în procesele-verbale de constatare încheiate cu ocazia avizării despre producerea evenimentului asigurat” – Cap II, pct. 1I. 1 din Protocol.
Avizarea asiguratorului RCA este însoţită de „documente justificative”, inclusiv constatarea efectuată de inspectorii specializaţi ai asiguratorului CASCO, aceasta fiind opozabilă asiguratorului RCA, întrucât la data avizării autoturismul păgubitului asigurat CASCO este deja reparat, aşa încât asiguratorul RCA nu mai poate face propriile constatări.
Asiguratorul RCA nu poate refuza plata despăgubirii pe motiv că nu poate constata avariile prin cercetarea vehiculului de către de inspectorii proprii de daune, cât timp asiguratorul CASCO a efectuat constatarea cu personal specializat şi folosind aceleaşi norme tehnice.
Pe de altă parte, plata despăgubirii datorată de asiguratorul RCA este o obligaţie conform art. 18 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010, asiguratorul RCA neputând refuza plata despăgubirii pe motiv că persoana păgubită nu s-a adresat direct acestuia, ci a optat pentru repararea vehiculului în baza poliţei CASCO, avizarea de plată făcându-se către asiguratorul facultativ, subrogat în drepturile persoanei păgubite.
Asiguratorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asiguratorul RCA al persoanei vinovate, fără ca asiguratorul RCA să fie îndreptăţit să respingă o astfel de cerere, conform art. 39 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010.
Totuşi, asiguratorul RCA are dreptul fie să facă plata - art. 39 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, fie să formuleze obiecţiuni în urma avizării de către asiguratorul CASCO, după verificarea şi analizarea „documentelor justificative”, conform art. 64 alin. (2) din Norme.
Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei prin care se susţine, în esenţă, că-i este limitat dreptul la apărare, respectiv la verificarea şi cenzurarea constatărilor şi evaluărilor asiguratorului CASCO, întrucât, pe de o parte, prin modalitatea de reglementare şi desfăşurare procedura constatării avariilor de către asiguratorul CASCO are caracter oficial, fiind opozabilă asiguratorului RCA, iar pe de altă parte recurenta îşi poate argumenta prin „obiecţiunile” întemeiate pe art. 64 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010 propriile concluzii în privinţa valorii despăgubirilor datorate, neexistând nici o îngrădire a drepturilor recurentei întemeiate pe contractul de asigurare obligatorie.
În cazul în care constatările asiguratorului CASCO nu ar fi opozabile asiguratorului RCA, iar acesta din urmă ar refuza plata despăgubirii, ori ar recunoaşte numai o parte din constatări, asiguratorul CASCO ar trebui să recupereze parţial sau în întregime suma plătită persoanei păgubite de la cel vinovat de producerea accidentului, deşi acesta are o asigurare RCA valabil încheiată, ceea ce ar lipsi de efecte această asigurare obligatorie.
Nici critica ce vizează motivarea sentinţei atacate prin invocarea scopului reglementării criticate, de protecţie socială nu este fondată, deoarece nu se poate ignora caracterul special al asigurării obligatorii RCA, impusă şi obligatorie pentru toţi deţinătorii de vehicule, conform legislaţiei naţionale, dar şi a Uniunii Europene.
Prin încheierea poliţelor de asigurare obligatorie RCA societatea de asigurare se obligă ca, în schimbul primei de asigurare, în ipoteza producerii riscului asigurat, să plătească despăgubirea persoanei păgubite, ori asiguratorului CASCO subrogat în drepturile acesteia.
Modalitatea de calcul despăgubirii este stabilită prin Norme, iar limita maximă a despăgubirii este stabilită prin poliţa RCA, conform Normelor, astfel că plata despăgubirii, în cuantumul prevăzut de Norme este o obligaţie contractuală asumată de asiguratorul RCA (recurenta în speţă sau alt asigurator) la încheierea fiecărei poliţe de asigurare.
Este adevărat că art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului nu stabilesc o obligaţie, pentru statele membre de a adopta Norme mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a Directivei, dar posibilitatea unei asemenea reglementări, conţinute în Directiva precitată îndreptăţeşte oricare stat membru să poată adopta astfel de dispoziţii.
4. Soluţia instanţei de recurs
Constatându-se că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ şi a art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Înalte Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC C.A. SA împotriva sentinţei nr. 6273 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3554/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3560/2012. Contencios → |
|---|
