ICCJ. Decizia nr. 3552/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3552/2012
Dosar nr. 7495/2/2011
Şedinţa de la 18 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea pârâtei să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, ce face obiectul dispoziţiei nr. 12782 din 04 august 2010 emise de Primarul Municipiului Bucureşti şi să înainteze dosarul către un evaluator sau către o societate de evaluatori, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că autoarea sa a formulat şi înregistrat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 notificare privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilul teren în suprafaţă de 519 m.p., situat în Bucureşti, sector 4.
Reclamanta a mai arătat că, în urma pronunţării sentinţei nr. 1351 din 17 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Primarul Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 12782 din 04 august 2010, a cărei legalitate a fost verificată de Prefectul Municipiului Bucureşti, fiind înaintată la 01 iulie 2011 la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin plângerea înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în 18 iulie 2011, reclamanta a solicitat verificarea legalităţii dispoziţiei prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură şi transmiterea dosarului la evaluator, menţionând reclamanta că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală şi nu a dat răspuns plângerii prealabile.
De asemenea, reclamanta a arătat că de la data înregistrării notificării, în anul 2001 şi până la data introducerii acţiunii de faţă, au trecut 10 ani, fără ca în această perioadă, autorităţile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii, ceea ce determină raportarea la dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind durata excesivă a procedurilor administrative, durată care este de natură a încălca în mod evident principiul soluţionării într-un termen rezonabil al cauzei.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 6872 din 18 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să analizeze legalitatea dispoziţiei nr. 12782 din 04 august 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură şi în cazul în care constată legalitatea acestei dispoziţii, să înainteze dosarul către un evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Totodată, Curtea de Apel a stabilit termenul de executare ca fiind cel mult 6 luni de la comunicarea prezentei sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin dispoziţia nr. 12782/2010, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului imobilul teren în suprafaţă de 519 m.p., situat în Bucureşti, sector 4.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că notificarea privind stabilirea măsurilor reparatorii a fost înregistrată de autoarea reclamantei la data de 06 noiembrie 2001, iar până în prezent, deşi a trecut o perioadă de timp mai mare de 10 ani, cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat nu a fost soluţionat .
Prin urmare, instanţa de fond a constatat că soluţionarea propunerii de acordare a despăgubirilor nu prezintă în niciun mod aspecte de o complexitate semnificativă şi că în legătură cu cererea reclamantei există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care se stabileşte calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri, precum şi împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură.
3. Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinţei Curţii de Apel au declarat recurs reclamanta S.I. şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A. Recursul declarat de reclamantă
În esenţă, recurenta-reclamantă a criticat sentinţa sub aspectul stabilirii unui termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii, arătând acest termen este de disproporţionat de mare faţă de termenul de executare de 30 zile prevăzut de art. 2 lit. h) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Totodată, recurenta-reclamantă arată că stabilirea acestui termen de 6 luni urmează unei perioade de 10 ani de la data la care cererea de acordare a fost formulată, astfel încât se impune reducerea acestuia la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi înaintarea dosarului către evaluator, în vederea întocmirii raportului de expertiză, imediat după expirarea termenului stabilit de O.U.G. nr. 4/2012.
B. Recursul declarat de pârâtă
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a constatat că în cauză a fost încălcat termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu se poate emite decizia reprezentând titlul de despăgubire deoarece nu s-a finalizat procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor.
Cea de-a doua critică vizează stabilirea unui termen pentru executarea obligaţiilor de 6 luni de la comunicarea hotărârii, întrucât în cauză nu sunt parcurse etapele prevăzute de Legea nr. 247/2005, astfel că acest termen nu poate fi reţinut.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, dar şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta S.I. este fondat în limitele şi pentru motivele ce se vor expune în continuare, iar recursul formulat de pârâta şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este nefondat.
A. Recursul declarat de reclamanta S.I.
În cauză, este necontestat că recurenta-reclamantă este beneficiara dispoziţiei nr. 12782 din 04 august 2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti transmisă, împreună cu dosarul, autorităţii publice recurente în condiţiile prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, este necontestat că autoarea recurentei-reclamantă notificase autoritatea competentă încă din anul 2001 pentru restituirea imobilului în litigiu.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nesoluţionarea într-o asemenea durată de timp a cererii de emitere a deciziei titlu de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil în acţiunile administraţiei.
Însă, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 117/2012, se reţine: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 653/22.07.2005, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite”.
În privinţa acestor dispoziţii, instanţa de recurs reţine că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 725 C. proc. civ., ele devin pe deplin aplicabile şi proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.
În ceea ce priveşte conformitatea acestor dispoziţii legale cu normele constituţionale şi convenţionale, Curtea Constituţională a reţinut, prin mai multe decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 şi nr. 802/2012) între altele, următoarele argumente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte:
Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar.
De altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite, relevă atenţia pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa O.U.G. nr. 4/2012.
Soluţia legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel cum susţine autorul excepţiei.
Măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim – echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică – şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective.
Faptul că, potrivit ordonanţei de urgenţă, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând cererea nr. 60858/00 şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare.
O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
Într-adevăr, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
B. Recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul admiterii acţiunii reclamantei.
Contrar susţinerilor pârâtei, Înalta Curte reţine că omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Totodată, reţine că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în decizia nr. 2815/2008.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României şi normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 07 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Aşadar, complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce priveşte respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
În concluzie, acţiunea formulată este întemeiată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi emiterea titlului de despăgubire este condiţionată de termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat că sunt constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele menţionate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins ca nefondat recursul formulat de pârâta, iar recursul formulat de reclamantă va fi admis şi sentinţa recurată va fi modificată, în sensul că autoritatea publică pârâtă rămâne obligată să emită titlul de despăgubire în termen de 30 de zile după expirarea termenului stabilit prin O.U.G. nr. 4/2012, cu modificările şi completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.I. împotriva sentinţei nr. 6872 din 18 noimebrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în parte,în sensul că stabileşte termenul de executare a obligaţiilor fixate în sarcina pârâtei ca fiind de 30 de zile de la data expirării termenului suspendare prevăzut de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2012.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 6872 din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3549/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3554/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
