ICCJ. Decizia nr. 3563/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3563/2012
Dosar nr. 758/45/2011
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului să iniţieze cercetarea disciplinară împotriva judecătorilor menţionaţi în plângerea pe care i-a adresat-o şi să procedeze la sancţionarea disciplinară a acestora, invocând faptul că cei în cauză nu au făcut o corectă aplicare a legii, precum şi acordarea de daune morale.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii reclamantului, pe motiv că soluţia ce s-a dat petiţiei acestuia nu poate fi apreciată ca fiind un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, întrucât petentul ignoră faptul că hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 281 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Iaşi a respins acţiunea introdusă de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 60 din 31 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 9400/99/2010, Tribunalul Iaşi a respins, ca nefondată, plângerea formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., de către petentul C.C., împotriva rezoluţiei din data de 27 septembrie 2010, dispusă în Dosarul nr. 718/P/2010, de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, de neîncepere a urmăririi penale faţă de numitul D.G., agent şef adjunct de politie judiciară, din cadrul I.P.J. Iaşi - Serviciul de Investigare a Fraudelor.
De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 81 din 19 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 540/45/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.C. împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2010 din 23 iunie 2010 a procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi a rezoluţiei nr. 537/II/2/2010 din 27 iulie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, rezoluţii pe care le-a menţinut, obligând petentul, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., să achite suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că reclamantul a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii, prin cererea datată 18 martie 2011 „sancţionarea disciplinară a judecătorului T.C.G., de la Tribunalul Iaşi, şi a judecătorilor care au compus completul de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au soluţionat recursul în Dosarul nr. 540/45/2010 de la Curtea de Apel Iaşi şi a completului de judecată de la Curtea de Apel Iaşi, care a soluţionat fondul în acelaşi dosar".
Judecătorul fondului a mai reţinut că urmare acestor sesizări, Consiliului Superior al Magistraturii - Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători, a comunicat petentului, prin adresa din 27 iulie 2011, faptul că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că: „Ambele chestiuni sesizate sunt aspecte de judecată”, că Inspecţia Judiciară, ca organ administrativ, „nu se poate substitui instanţelor de judecată şi nu are competenţa de a analiza temeinicia şi legalitatea soluţiilor pronunţate prin hotărâri judecătoreşti” şi că „verificările efectuate trebuie să respecte principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi principiul puterii de lucru judecat”.
Având în vedere atât dispoziţiile art. 451 din Legea nr. 317/2004, cât şi faptul că această procedură a fost urmată de către pârât, Curtea de apel a constatat că cererea reclamantului este lipsită de o bază legală şi că ea se plasează în afara cadrului constituţional, nici unei persoane nefiindu-i recunoscut dreptul de a cere în mod nemijlocit judecarea celui care l-a judecat.
Prin urmare, instanţa de fond, constatând că soluţia ce s-a dat petiţiei reclamantului este concordantă cu prevederile art. 17 din Legea nr. 304/2004 şi că reclamantului nu-i este recunoscut decât dreptul de a sesiza aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor, nu şi de a ridica, într-o procedură administrativă, chestiuni ce ţin de esenţa actului de judecată, asupra căruia Consiliul Superior al Magistraturii nu are drept de control, a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea reclamantului.
Conchizând, prima instanţă a respins şi capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, având în vedere că exerciţiul drepturilor trebuie să se facă în limita prescrisă de lege şi nu în limitele imaginate de fiecare petent în parte, în afara cadrului constituţional.
3. Recursul declarat de reclamant
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs C.C., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa a trunchiat în mod nepermis obiectul acţiunii pentru a-i respinge cererea de daune morale legală de constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a sesiza comisia de disciplină, interpretându-se în mod greşit invocarea de către reclamant a vătămării interesului public de către pârât, întrucât nu acesta reprezenta temeiul acţiunii ci era o susţinere subsidiară.
S-a motivat soluţia cu privire la dreptul de petiţionare prev. de art. 51 din Constituţie, ignorându-se art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
S-a arătat că nu este corectă concluzia instanţei întemeiată pe art. 17 din Legea nr. 304/2004, în sensul că prin iniţierea acţiunilor disciplinare împotriva magistraţilor, ca urmare a soluţiilor pronunţate ar transforma Consiliul Superior al Magistraturii în organ de control judiciar, întrucât acest aspect nu are legătura cu reformarea hotărârilor, ci cu răspunderea disciplinară a magistraţilor, în acest sens fiind şi disp. art. 96 alin. (4) din aceeaşi Lege şi ale art. 44 alin. (1) şi art. 451 din Legea nr. 304/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta fiind singura instanţă de judecată în domeniul răspunderii magistraţilor, concluzionându-se că există răspundere delictuală şi se pot aplica şi prevederile Codului civil, aşa încât cererea de daune morale era legală şi întemeiată.
Recurentul a precizat că îşi menţine poziţia exprimată şi argumentată în cererea de chemare în judecată precizată, privind răspunsul primit de la Consiliul Superior al Magistraturii:
- Consiliul Superior al Magistraturii se referă permanent la „instanţă”, deşi acesta verifică şi sancţionează judecătorul care a soluţionat şi a pronunţat o hotărâre şi nu „instanţa”.
- Judecătorii au aplicat greşit prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligând recurentul la plata cheltuielilor de judecată într-o plângere împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată, extinzând nepermis prevederile art. 2781 C. proc. pen., prin Legea nr. 202/2010 fiind explicitate prevederile art. 192 alin. (11) C. proc. pen., în sensul că în cazul dispunerii neînceperii urmăririi penale, cheltuielile sunt suportate de persoana care a făcut sesizare, doar în măsura exercitării abuzive a acestui drept.
- Afirmaţia că judecătorul poate alege ce dispoziţii legale se aplică în soluţionarea unei cauze este terifiantă şi generatoare de fiori, în situaţia sa putându-se face aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) privind legea penală mai favorabilă, iar acordarea cheltuielilor de judecată era o problemă de procedură, pentru care trebuia aplicată procedura nouă.
- Calea aleasă de recurent nu urmăreşte substituirea Consiliului Superior al Magistraturii instanţelor de judecată, plângerea recurentului neurmărind reformarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, recurentul fiind conştient că nu mai poate fi scutit de plata cheltuielilor judiciare către stat, pe care le-a şi achitat, în urma unor somaţii primite de la autorităţile fiscale, însă prin demersul să încearcă aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează conceptul de eroare judiciară şi răspunderea judecătorilor care comit asemenea erori.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii, în drept invocându-se prevederile Legii nr. 554/2004 - art. 1, art. 8 alin. (1), art. 10, 12, 18 alin. (1) - (4) şi 20, Legea nr. 317/2004, Secţiunea a IV-a, C. proc. pen.: art. 189, art. 192 alin. (11) alin. (2) - (3), art. 261, art. 278 şi 2781, C. pen.: art. 246, 249, decizia nr. LXXXII a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 303/2004 - Titlul IV şi Legea nr. 304/2004, Constituţia României: art. 20, 21 alin. (1) - (3), art. 30 alin. (6), art. 52, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: art. 6 şi 13, C. civ. vechi - art. 3, art. 998, 999, 1000, C. civ. nou - art. 1349, art. 1357 - 1359, 1381, 1385 - 1386.
4. Apărările intimatului
În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Obiectul acţiunii recurentului - reclamant, cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ, aşa cum fost precizat la termenul de judecată din 3 octombrie 2011 (dosar fond) şi cum corect le-a reţinut Curtea de Apel Iaşi în sentinţa atacată, a fost:
- constatarea refuzului nelegal şi nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii, prin serviciul de inspecţie judiciară de a sesiza comisia de disciplină pentru încălcarea cercetării disciplinare a unor judecători care l-au obligat greşit la plata cheltuielilor de judecată într-o plângere îndreptată împotriva rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată, refuz motivat şi exprimat explicit în adresa din 27 iulie 2011;
- recunoaşterea dreptului şi interesului reclamantului de a solicita sancţionarea judecătorilor menţionaţi în plângerea Consiliului Superior al Magistraturii, analiza cererii în vederea constatării unei eventuale erori judiciare şi nici eventuale cereri de reparare a prejudiciilor;
- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la efectuarea cercetării disciplinare a judecătorilor;
- acordarea de daune morale şi cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a analizat în mod judicios solicitările reclamantului în limita competenţelor stabilite prin art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 care a reprezentat temeiul acţiunii introductive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 20 şi 28 alin. (1) din această Lege specială, care se completează, în măsura compatibilităţii, cu prevederile C. proc. civ., în speţă art. 292 alin. (1) şi 294 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 316 C. proc. civ., se constată că în calea de atac exercitată împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de contencios administrativ nu pot fi cenzurate decât acele aspecte care au format obiectul cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Prin urmare, exced competenţei instanţei de contencios administrativ criticile şi susţinerile recurentului care vizează o pretinsă greşită obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată într-un proces penal, întemeiate pe dispoziţii ale Codului penal şi de procedură penală care depăşesc cadrul procesual aflat sub incidenţa Legii nr. 554/2004.
Deşi recurentul nu şi-a încadrat criticile în vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se constată că acestea ar putea fi subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
Examinând cauza şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. se constată că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al intimatului Consiliul Superior al Magistraturii de a sesiza comisia de disciplină pentru începerea cercetării disciplinare a judecătorilor nominalizaţi în sesizarea recurentului - reclamant.
„Refuzul nejustificat” al unei autorităţi de a soluţiona o cerere legitimă a unei persoane fizice sau juridice, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ este definit de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ca fiind nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind anularea unui act administrativ considerat nelegal, recunoaşterea dreptului pretins nelegal şi repararea pagubei.
Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) definesc „refuzul nejustificat al unei autorităţi de a soluţiona o cerere prin prisma exprimării explicite, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere, fiind asimilat refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.
În speţă, refuzul pretins nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul cererii de chemare în judecată formulată de recurentul - reclamant nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze, deoarece intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns solicitărilor recurentului din memoriul înregistrat la 21 martie 2011, cu precizările ulterioare, prin adresa din 27 iulie 2011, comunicându-i că în urma verificărilor efectuate, nu s-au constatat fapte sau împrejurări care să impună luarea unor măsuri de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a putea vorbi de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, respectivul refuz trebuie să se bazeze pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere al autorităţii, adică pe un „exces de putere”, definit de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca reprezentând „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Or, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, prin răspunsul său, nu şi-a depăşit competenţa, nu a încălcat drepturi sau libertăţi fundamentale al recurentului, deci nu a manifestat nici un exces de putere.
Împrejurarea că răspunsul nu a corespuns aşteptărilor recurentului şi că în estimarea acestuia respectivul refuz era nejustificat nu semnifică faptul că respectivul refuz are acest caracter, conform legii.
Se mai reţine că potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu completările ulterioare, exercitarea dreptului de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii nu poate pune în discuţie chestiuni de judecată, care sunt supuse cercetării instanţelor, hotărârile judecătoreşti neputând fi cenzurate decât în căile legale de atac, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a respins capătul principal de cerere din acţiune care privea „constatarea refuzului nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii (…)” dar şi cele accesorii, privind „recunoaşterea dreptului şi interesului reclamantului, obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la efectuarea cercetării disciplinare (…)”.
De asemenea, în mod judicios prima instanţă a respins solicitarea recurentului de acordare a unor daune morale, întrucât acesta nu a dovedit prejudiciul moral pretins suferit în urma răspunsului intimatului emis în limitele competenţelor conferite de lege şi cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează, pe de-o parte atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi pe de altă parte, dreptul oricărei persoane la petiţionare, cu îndeplinirea condiţiilor specifice, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 în cazul în care urmează calea contenciosului administrativ.
6) Soluţia instanţei de recurs
Constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.C. împotriva sentinţei nr. 281/2011 din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3561/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3566/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
