ICCJ. Decizia nr. 3587/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3587/2012
Dosar nr. 1115/2/2010
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 1 octombrie 2007, reclamanta SC L.P.I. SA a chemat în judecată Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând anularea deciziei nr. 9 din 28 martie 2007, a deciziei de impunere din 15 ianuarie 2007 şi a raportului de inspecţie fiscală din 15 ianuarie 2007, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 839.676 RON, reprezentând obligaţii bugetare aferente perioadei 29 iunie 2001 - 31 decembrie 2005.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că pârâta a calculat în mod eronat diferenţe de plată la bugetul Fondului pentru Mediu, fără a lua în considerare faptul că, în majoritate, produsele fabricate au fost exportate, neconstituind factor de poluare pentru teritoriul naţional şi incluzând nejustificat în baza de calcul a taxei de mediu şi contravaloarea transportului.
Prin sentinţa civilă nr. 708 din 23 februarie 2009 pronunţată într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea parţială a actelor contestate cu privire la obligaţiile reclamantei la bugetul Fondului pentru Mediu pentru ambalajele livrate la export în perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005 şi respectiv, referitor la dobânda calculată în plus aferentă obligaţiilor privind ambalajele livrate pe piaţa internă, în perioada 7 iunie 2002 - 3 octombrie 2003.
De asemenea, instanţa a dispus restituirea sumei de 41.855,21 RON, respingând pretenţiile reclamantei privind restituirea sumei reprezentând diferenţa până la valoarea de 569.341,60 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu datorează taxa de mediu în cazul exportului de produse poluante doar pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005, nu şi pentru intervalul de timp anterior, când normele legale în vigoare nu distingeau asupra obligativităţii plăţii taxei pentru produsele comercializate pe piaţa internă sau la export.
Prin decizia nr. 5500 din 2 decembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de ambele părţi şi a casat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
La pronunţarea hotărârii, instanţa de control judiciar, interpretând prevederile Legii nr. 73/2000 şi Legii nr. 608/2001, a concluzionat că taxa de mediu constând în cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători este datorată doar pentru produsele livrate pe piaţa internă, nu şi pentru cele comercializate la export.
Constatând că raportul de expertiză nu a delimitat pentru perioada 29 iunie 2001 - 3 octombrie 2003 în ce măsură obligaţiile de plată calculate de pârâtă privesc ambalajele exportate, şi separat cele livrate pe piaţa internă, instanţa de recurs a dispus rejudecarea în vederea efectuării unei noi expertize contabile care să stabilească dacă reclamanta datorează şi pentru acest interval de timp contribuţia la Fondul pentru Mediu.
Referitor la criticile formulate prin recursul declarat de pârâtă, decizia de casare a stabilit că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect legea, în sensul că nu se datorează contribuţia decât în cazul în care ambalajele sunt comercializate pe piaţa naţională.
În fond după casare, prin sentinţa civilă nr. 3054 din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea actelor administrative atacate şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 536.119 RON, precum şi la 7.000 RON cheltuieli de judecată, constatând că reclamanta nu datorează taxa de poluare decât pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională, nu şi pentru producţia de ambalaje livrată la extern.
Instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză, dispunând în consecinţă, restituirea diferenţei achitată în plus.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâta a invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 73/2000 şi Legii nr. 293/2002 pentru perioada 29 iunie 2001 - 3 octombrie 2003, dispoziţiile legale incidente instituind taxarea operaţiunii de comercializare efectuate de producătorii şi importatorii de ambalaje fără a face distincţie la stabilirea obligaţiilor de plată între ambalajele importate şi cele exportate.
Sub acest aspect, pârâta a arătat că reclamanta datorează cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate, întrucât operaţiunea de comercializare s-a realizat pe teritoriul României, neavând relevanţă destinaţia ulterioară a bunurilor.
Pârâta a criticat şi faptul că instanţa de fond nu a reţinut observaţiile prezentate în obiecţiunile la raportul de expertiză, însuşindu-şi raportul, deşi expertul a calculat eronat atât obligaţiile principale, cât şi accesoriile aferente acestora.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Referitor la primul motiv de recurs, Curtea constată că instanţa de fond, rejudecând cauza, a respectat prevederile deciziei de casare, suplimentând totodată probatoriul pentru a lămuri cuantumul obligaţiilor de plată.
Sub acest aspect, instanţa s-a conformat dispoziţiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ. procedând în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei de control judiciar.
În speţă, cu ocazia soluţionării primului recurs, s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta nu datorează taxa de poluare decât pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională, critica formulată de pârâtă referitoare la plata contribuţiei şi pentru producţia livrată la extern fiind astfel nefondată.
Curtea nu poate primi nici motivul de recurs privind calcularea eronată a obligaţiilor de plată prin raportul de expertiză, respectiv respingerea obiecţiunilor aduse raportului.
Sub acest aspect se constată că expertiza, răspunzând obiectivului stabilit prin decizia de casare, a efectuat delimitarea taxei de poluare pentru ambalajele importate şi cele exportate, calculând sumele conform datelor incluse în raportul de inspecţie fiscală şi nu făcând propriile calcule.
Astfel, din totalul sumei achitate de reclamantă în contul datoriilor pentru întreaga perioadă verificată, de 1.186.856,77 RON, obligaţia reală, pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională, este de 650.737,77 RON sumă ce se regăseşte şi în raportul de inspecţie fiscală.
În consecinţă, instanţa de fond a procedat corect exonerând reclamanta de la plata sumei de 536.119 RON, reprezentând obligaţii, majorări şi penalităţi aferente comercializării pe piaţa externă.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 3054 din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 3580/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3546/2012. Contencios → |
---|