ICCJ. Decizia nr. 3796/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3796/2012
Dosar nr. 7503/2/2011
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC K.S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. 122 din 17 iunie 2011, a Raportului de Inspecţie fiscală nr. 126 din 17 iunie 2011, emise de Administraţia Fondului Pentru Mediu - Direcţia Venituri, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare de plată şi accesorii aferente în cuantum de 11.685.080 RON, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 26 aprilie 2010 - 14 iunie 2011 inspectorii Administraţiei Fondului pentru Mediu au desfăşurat o inspecţie fiscală, având ca obiect modul de constituire şi de întocmire a declaraţiilor lunare privind obligaţiile de plată la veniturile Fondului pentru Mediu, precum şi verificarea modului de evidenţiere, calcul şi virare a obligaţiilor fiscale ale Societăţii faţă de bugetul Fondului pentru Mediu pe perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009.
Ca urmare a inspecţiei fiscale, organele de control au emis Raportul de inspecţie şi Decizia de impunere, prin care au constatat că Societatea nu şi-ar fi îndeplinit în totalitate obligaţiile anuale de valorificare, reciclare a anvelopelor uzate, în aşa fel încât societatea reclamantă a fost impusă la plata sumei de 8.826 RON; nu şi-ar fi îndeplinit în totalitate obligaţiile anuale de valorificare, reciclare a deşeurilor de ambalaje, în aşa fel încât societatea a fost impusă la plata sumei de 5.628.755 RON; nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de declarare şi de plată la bugetul fondului de mediu a contribuţiei de 2% din valoarea formaldehidei, motiv pentru care organele de control au impus la plată Societatea pentru suma de 2.888 RON; nu ar fi achitat la bugetul fondului de mediu contribuţia de 3% aplicată la valoarea de vânzare a produselor, care se achită de operatorul economic care a realizat prelucrarea lemnului, motiv pentru care inspectorii fiscali au obligat Societatea la plata sumei de 5.979.580 RON precum şi că nu ar fi achitat la bugetul fondului de mediu contribuţia de 1% din valoarea de vânzare a masei lemnoase pe picior sau a sortimentelor de lemn brut rezultate în urma exploatării masei lemnoase pe picior, motiv pentru care inspectorii fiscali au obligat societatea la plata sumei de 65.031 RON.
Împotriva Deciziei de impunere reclamanta a formulat contestaţie fiscală, înregistrată sub nr. 110544 din 08 august 2011, prin care a solicitat anularea Deciziei de Impunere şi a Raportului de Inspecţie fiscală pentru grave erori de fapt şi de drept.
Sub aspectul cazului bine justificat, reclamanta a argumentat, în esenţă, că nu realizează activităţi de prelucrare a lemnului, deci nu poate fi obligată la plata contribuţiei de 3% din valoarea de vânzare a produselor obţinute, potrivit art. 9 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 196/2005; că nu exploatează masa lemnoasă pe picior în vederea introducerii lemnului exploatat într-un proces de prelucrare şi deci nu i se poate impune contribuţia de 1% prevăzută de art. 9 alin. (l) lit. f) din O.U.G. nr. 196/2005; că figura în evidenţele AFM cu plăţi efectuate pe plus în cuantum de 86.915 RON, în aşa fel încât, în mod nelegal Societatea a fost impusă la plata sumei de 2.888 RON reprezentând cota de 2% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de producători sau importatori, potrivit art. 9 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 196/2005; că şi-a îndeplinit obiectivul anual de gestionare a anvelopelor uzate şi de valorificare/reciclare a deşeurilor de ambalaje, motiv pentru care nu mai putea fi obligată şi la plata taxelor aferente.
Sub aspectul prejudiciului iminent, reclamanta a învederat că executarea imediată ar determina perturbarea gravă a activităţii comerciale desfăşurată de Societate şi ar genera societăţii un prejudiciu major, conducând în mod direct la incapacitate de plată a obligaţiilor curente, la incapacitatea achitării creditelor bancare pe termen scurt şi pe termen lung scadente în această perioadă şi a dobânzilor aferente, la imposibilitatea obţinerii unor facilităţi noi de creditare în vederea acoperirii lipsei de lichidităţi sau a fondurilor suplimentare din activele deţinute; la incapacitatea de plată faţă de salariaţii proprii şi faţă de salariaţii indirecţi, determinând întreruperea forţată şi iremediabilă a programului investiţional aflat în curs, cu consecinţe grave asupra capacităţii de producţie a societăţii.
La termenul din 12 decembrie 2011, societatea comercială reclamantă a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că, întrucât contestaţia împotriva Deciziei de Impunere a fost soluţionată prin Decizia nr. 56 din 22 septembrie 2011 că temeiul de drept al cererii de suspendare îl constituie dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 122/2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui din urmă act administrativ fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 9732/2/2011.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 393 din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei SC K.S. SA ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că societatea reclamantă a invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ însăşi criticile de nelegalitate invocate în privinţa actului administrativ atacat (critici care, în concret, au vizat greşita interpretare şi aplicare de către organele de control a dispoziţiilor art. 9 lit. f), h), e ) şi ale art. 4 din O.U.G. nr. 196/2008), iar verificarea acestora ar obliga instanţa la o analiză profundă şi amănunţită a interpretărilor date de autoritatea emitentă şi a argumentelor invocate de reclamantă, ceea ce ar fi de natură să atragă antepronunţarea instanţei cu privire la legalitatea actului administrativ.
Curtea a apreciat că în cauză nu au fost invocate şi nici nu au fost identificate împrejurări vădite de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, care se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, veridicitate şi autenticitate.
În condiţiile în care decizia atacată se bucură în continuare de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate, ceea ce face ca aceasta să fie executorie, punerea în executare a acesteia nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, SC K.S. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Recurenta susţine că instanţa de fond în mod greşit, ignoră aspectele sesizate, de societate, de natură să creeze o aparenţă de nelegalitate a Deciziei de impunere prin prisma încălcării dispoziţiilor legale cu privire la efectele plăţii şi efectele compensării de drept a creanţelor fiscale reciproce şi, în acelaşi timp, omite analiza îndeplinirii condiţiei producerii unei pagube iminente, apreciind, în mod vădit nelegal, că nu este necesară cercetarea îndeplinirii condiţiei pagubei iminentă în situaţia constatării neîndeplinirii condiţiei cazului bine justificat.
Apreciază că în cauză sunt îndeplinite în totalitate cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune măsura suspendării executării deciziei de impunere, situaţia societăţii recurente prezentând un caz bine justificat, de natură să inducă îndoieli temeinice cu privire la nelegalitatea actului de impunere şi, în acelaşi timp, executarea Deciziei de impunere ar fi de natură să cauzeze o pagubă iminentă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă prezintă detaliat motivele care, în opinia sa justifică îndeplinirea celor două condiţii cerute de lege.
Susţine în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat că raţionamentul instanţei de fond este greşit în condiţiile în care pe lângă aspectele referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 lit. f) şi h) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu asupra situaţiei de fapt specifice K., a contestat Decizia de impunere pentru faptul ignorării totale de către AFM a specificului activităţii de producţie al societăţii, a efectelor unei plăţi perfect valabile efectuate de recurentă şi constatată de organele de control, precum şi nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor legale cu privire la compensarea de drept a creanţelor fiscale.
Arată că instanţa de fond a omis să analizeze aspectele de drept şi de fapt învederate de societate care nu vizau şi nu necesitau, în mod exclusiv, analiza chestiunilor de fond, fiind uşor identificabile în urma „pipăirii fondului", la o analiză efectivă a argumentelor prezentate.
Solicită observarea caracterului sumar şi omisiv al analizei instanţei de fond cu privire la argumentele referitoare la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, fiind ignorate aspectele esenţiale invocate de societate de natură să conducă la dovedirea unei îndoieli vădite cu privire la legalitatea Deciziei de impunere.
Contrar concluziilor instanţei de fond, care a decis analizarea condiţiei pagubei iminente exclusiv ca o condiţie subsecventă şi accesorie a cazului bine justificat, susţine că prevenirea producerii unei pagube iminente, aşa cum este aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 544/2004, reprezintă o condiţie separată, a cărei îndeplinire poate fi reţinută, în situaţia în care executarea actului administrativ ar produce un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat prin anularea actului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma motivului invocat de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative şi în art. 15 din aceeaşi lege, pentru etapa judiciară de contestate a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul administrativ dă naştere unor obligaţii, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ.
Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;
- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Îndeplinirea celor două condiţii este verificată în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau impozabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.
În speţă, judecătorul fondului a reţinut în mod judicios neîndeplinirea cerinţelor legale, în condiţiile în care în cauză nu s-a probat existenţa unor elemente astfel cum sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. t) de natură a crea dubii serioase cu privire la legalitatea actului administrativ.
Fără a se pronunţa tranşant în sensul legalităţii Deciziei de impunere nr. 122 din 17 iunie 2011, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 126 din 17 iunie 2011 şi a Deciziei nr. 56 din 22 septembrie 2011 emise de Administraţia Fondului pentru Mediu prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare la bugetul fondului pentru mediu în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009 şi fără a interfera cu atribuţiile instanţei care soluţionează fondul pricinii, Înalta Curte reţine că în limitele învestirii sale nu a putut decela elemente de natură a răsturna prezumţia de legalitate de care beneficiază actul administrativ examinat.
Este adevărat că reclamanta a formulat critici la adresa actului administrativ fiscal, însă acest fapt nu este de natură să conducă la răsturnarea prezumţiei de legalitate pe care se fondează caracterul executoriu al acestuia.
Înalta Curte reţine că aceste critici vizează nelegalitatea impunerii contribuţiei de 3% din valoarea de vânzare a produselor obţinute potrivit art. 9 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 196/2005, a contribuţiei de 1% din valoarea masei lemnoase pe picior rezultată în urma exploatării potrivit art. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, a cotei de 2% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate în condiţiile art. 9 alin. (1) lit. e) din ordonanţă, îndeplinirea obligaţiilor de valorificare, reciclare a autovehiculelor uzate, a deşeurilor de ambalaje.
Or, clarificarea aspectelor care ţin de interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile şi de valoarea probatorie a înscrisurilor prezentate nu se poate realiza pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, ci doar în cadrul acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ fiscal, adică la fondul cauzei.
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în această materie (relevată, de ex. prin Deciziile nr. 550/2009, nr. 3322/2009, nr. 3543/2009, nr. 4027/2009, nr. 4169/2009) este în sensul că nu orice dubiu în privinţa legalităţii unui act administrativ demonstrează îndeplinirea „cazului bine justificat”, ci, dimpotrivă, au această aptitudine doar îndoielile serioase, determinate, spre exemplu, de nemotivarea actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de întemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituţionale, ori în mod evident inaplicabile, etc.
Respectarea principiului proporţionalităţii în această materie şi punerea în balanţă, pe de o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumţia de legalitate, fără a fi afectat de vădite neregularităţi şi, pe de altă parte, a interesului particularului care nu se prevalează de apărări de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, conduce, de asemenea, la concluzia că nu există temeiuri pentru ca în această etapă să se acorde suspendarea executării.
Mai mult instanţa are numai posibilitatea de a efectua o cercetare sumară a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
Înalta Curte reţine că cercetarea sumară a dovezilor administrate la fondul cauzei în limitele specifice acestei proceduri, în care nu este îngăduită prejudecarea fondului, nu este aptă să conducă la o concluzie contrară celei la care a ajuns prima instanţă.
Având în vedere cele reţinute cu privire la cazul bine justificat şi împrejurarea că, aşa cum s-a menţionat şi anterior, art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii pentru suspendarea actului administrativ, Înalta Curte constată că examinarea criticii legate de condiţia pagubei iminente a devenit de prisos aşa cum în mod corect a motivat prima instanţă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Ţinând seama de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat în temeiul art. 14 alin. (4), corelat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei atacate, potrivit art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de SC „K.S.” SA împotriva Sentinţei civile nr. 393 din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3851/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3787/2012. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
