ICCJ. Decizia nr. 3907/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3907/2012
Dosar nr. 2374/1/2012
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1041 din 28 februarie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinţei nr. 192 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, având ca obiect anularea deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de pârâtă, reintegrarea în funcţia deţinută şi plata drepturilor băneşti până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care reclamanta a fost eliberată din funcţia publică de conducere de director executiv, reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor băneşti până la reintegrarea efectivă, act administrativ emis în temeiul art. III alin. (1) din O.U.G nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, ca urmare a desfiinţării funcţiei publice de conducere de director executiv.
A reţinut instanţa că, în speţă, reclamantul a introdus acţiunea ulterior declarării ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009, fiind, astfel, aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului şi care instituie un termen imperativ de un an în care se poate introduce acţiunea în contencios administrativ, termen care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.
Cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost publicată în M. Of. al României la data de 6.11.2009, iar acţiunea a fost introdusă în data de 01 februarie 2011, în mod corect a apreciat prima instanţă că aceasta este formulată cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de lege.
Instanţa de recurs a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu este relevantă în cauza de faţă împrejurarea că reclamantul a solicitat anterior, în cadrul unui alt dosar, anularea aceluiaşi act administrativ, întrucât, fiind un termen de decădere, termenul de un an prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare.
Nu poate fi primită ca întemeiată critica recurentului privind încălcarea de către prima instanţă a dreptului său la muncă, prin nesoluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte reţinând că „dreptul de acces” la justiţie, invocat de recurent, garantat de legislaţia naţională şi comunitară şi consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O., este asigurat părţilor, în condiţiile şi termenele prevăzute expres de lege; în speţă, una dintre condiţii vizează exercitarea acţiunii în termen de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.
Nici critica potrivit căreia în dispozitivul sentinţei atacate nu apare motivul respingerii acţiunii nu a fost apreciată de către instanţa de recurs ca fiind întemeiată, întrucât dispozitivul hotărârii judecătoreşti cuprinde numai soluţia pronunţată, nu şi motivele şi argumentele ce au stat la baza acesteia, care formează considerentele hotărârii; or, în speţă, tardivitatea formulării acţiunii este pe larg motivată în considerentele hotărârii.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant P.M., în temeiul dispoziţiilor art. 317 alin. (15) şi alin. (2) C. proc. civ., solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea deciziei şi judecarea pe fond a cauzei.
În motivarea contestaţiei se arată că din dispoziţiile deciziei rezultă că recursul nu a fost judecat pe fond, deşi acest lucru a fost invocat atât cu privire la eroarea de calcul a instanţei de fond, cât şi cu privire la jurisprudenţa C.E.D.O., care are prioritate faţă de normele interne în condiţiile art. 20 din Constituţia României, jurisprudenţă care, în opinia contestatorului, nu permite judecarea pe excepţie, impietând garanţia pentru partea litigantă de a obţine o soluţie pe fondul cauzei dedusă judecăţii şi constituind acces limitat la justiţie.
Contestatorul arată că interpretarea instanţei, potrivit căreia cererea formulată de petent nu poate fi primită deoarece instanţa de judecată a fost sesizată peste termenul de un an de la decizia Curţii Constituţionale, precum şi calculul instanţei, sunt eronate.
Astfel, arată contestatorul, cererea de anulare a deciziei nr. 314 din 23 aprilie 2009 există în materialitatea ei, ca învestire a instanţei, în Dosarul nr. 1716/54/2010, care a fost soluţionat prin decizia nr. 268 din 17 mai 2010, că prin acţiunea precizată s-a solicitat în mod expres anularea deciziei, că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere, soluţia rămânând irevocabilă la data de 28.06.2010 şi nefiind comunicată părţii, motiv pentru care la data de 01 februarie 2011 a solicitat, prin cerere separată (nouă), anularea deciziei, cauza fiind judecată pe fond „pe excepţie".
Contestatorul apreciază că, în speţă, calculul este eronat, deoarece termenul de un an trebuie calculat nu de la data deciziei Curţii Constituţionale, 17 octombrie 2009 (decizia nr. 1257), ci de la data de 17 mai 2010, deoarece, în toată această perioadă, de la data deciziei Curţii Constituţionale (07 octombrie 2009) şi până la data de 17 mai 2010, cererea suplimentară de sesizare înregistrată la data de 01 februarie 2011, se află în termenul de un an impus de Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.M. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3906/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3920/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
