ICCJ. Decizia nr. 3898/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3898/2012
Dosar nr. 1083/42/2010*
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul P.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.A.F., obligarea autorităţilor pârâte la calcularea şi plata drepturilor salariale rezultând din diferenţa de salarizare de la funcţia de Director Executiv Adjunct - Activitatea de inspecţie fiscală, la D.G.F.P. Dâmboviţa, la funcţia de Şef Serviciu colectare şi executare silită persoane juridice la Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Târgovişte, pentru perioada 22 decembrie 2009 - 25 mai 2010.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este îndreptăţit la plata sumei de bani corespunzătoare diferenţei dintre cele două salarii (salarii indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta) potrivit art. 78 alin. (1) C. muncii, cu referire la art. 295 (2) din acelaşi cod şi art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
S-a mai arătat că prin Ordinul nr. 985 din 22 mai 2009, Preşedintele A.N.A.F. a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de conducere de Director Executiv Adjunct la D.G.F.P. Dâmboviţa şi numirea acestuia în funcţia de Şef Serviciu la Serviciul colectare şi executare silită persoane juridice la Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Târgovişte.
Acţiunea formulată împotriva acestui ordin a fost admisă prin sentinţa nr. 280 din 21 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 1028/42/2009, sentinţă care a anulat ordinul atacat şi a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale pe care reclamantul le-ar fi obţinut în funcţia de Director Executiv Adjunct al D.G.F.P. Dâmboviţa şi cele pe care le-a obţinut, aferente funcţiei de Şef serviciu colectare şi executare silită persoane juridice la A.F.P. Târgovişte, pe perioada cuprinsă între 25 mai 2009 până la data pronunţării sentinţei. Recursul A.N.A.F. împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia Înaltei Curţi nr. 2901 din 02 iunie 2010.
Hotărârea astfel devenită irevocabilă a fost executată prin Ordinul nr. 1510 din 25 mai 2010 al Ministrului Finanţelor Publice, prin care reclamantul a fost reîncadrat în funcţia publică de conducere din care fusese eliberat.
Prin hotărârea menţionată, drepturile salariale rezultate din diferenţa amintită au fost calculate şi acordate numai până la data pronunţării sentinţei devenită irevocabilă, astfel că rămân a fi acordate pentru perioada cuprinsă între data pronunţării sentinţei şi data executării acesteia.
La termenul din data de 14 decembrie 2010, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F.
- Prin sentinţa nr. 5 din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F., invocată din oficiu de instanţă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul P.G. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. nu are atribuţii legate de plata despăgubirilor solicitate de reclamant, calitatea de angajator în cazul acestuia având-o D.G.F.P. Dâmboviţa, iar f aptul că reclamantul s-a judecat anterior cu A.N.A.F. pentru anularea ordinului emis de aceasta nu-i conferă automat calitate procesuală pasivă, neavând atribuţii legate de plata drepturilor salariale ale reclamantului.
- Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs P.G., criticând soluţia primei instanţe pentru neobservarea dispoziţiilor art. 2 pct. 5 lit. b) şi c) din H.G. nr. 109/2009, din care rezultă că A.N.A.F., în calitate de ordonator secundar de credite, deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terţiar de credite în cadrul fiecărui exerciţiu bugetar, în speţă, D.G.F.P. Dâmboviţa, care urmează a plăti drepturile salariale reclamate de recurentul-reclamant.
- Prin decizia nr. 2400 din 28 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de P.G. împotriva sentinţei nr. 5 din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F., invocată din oficiu de Curtea de Apel Ploieşti, nu este întemeiată, deoarece pe de o parte această autoritate centrală a fost obligată deja irevocabil la plata diferenţelor salariale pe perioada cuprinsă până la pronunţare, în virtutea calităţii sale de emitent al actului administrativ anulat prin hotărâre judecătorească şi ca atare este în sarcina sa acoperirea prejudiciului material suportat până la reintegrarea efectivă în funcţia publică de conducere, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. pct. 5 lit. b) şi c) din H.G. nr. 109/2009 (privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F - versiunea publicată în M. Of. nr. 126 din 2 martie 2009) constituie temeiul juridic care conferă A.N.A.F. calitate procesuală pasivă în cauză.
- Cauza a fost înaintată spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti, fiind înregistrată sub nr. 1083/42/2010, iar în rejudecare, pe linia deciziei de casare, prin încheierea din data de 6 septembrie 2011, instanţa a încuviinţat efectuarea probei cu expertiză specialitate contabilitate, raport de expertiză efectuat de expertul A.P.
Prin sentinţa nr. 26 din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în fond după casare, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.G.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1172 RON, diferenţe salariale pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010 şi a obligat pârâtul la 920 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că potrivit titlului executor - sentinţa nr. 280/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, devenită irevocabilă, reclamantul a fost reintegrat în funcţia publică de conducere, prin Ordinul nr. 1510 din 25 mai 2010 al Ministrului Finanţelor Publice, astfel că prin acţiune s-a solicitat obligarea A.N.A.F. la plata drepturilor salariale pe perioada cuprinsă între data de 22 decembrie 2009 - 25 mai 2010; că prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de fond, s-a reţinut că A.N.A.F. a fost obligată irevocabil la plata diferenţelor salariale pe perioada cuprinsă până la pronunţare, în virtutea calităţii sale de emitent al actului administrativ anulat prin hotărâre judecătorească şi ca atare este în sarcina sa acoperirea prejudiciului material suportat până la reintegrarea efectivă în funcţia publică de conducere, iar cu expertiza efectuată în cauză reclamantul a dovedit că prejudiciul pe care pârâta trebuie să îl acopere este în sumă de 1.172 RON.
Faţă de aceste considerente, Curtea, constatând că acţiunea formulată de reclamantul P.G.G. este întemeiată, a admis-o şi a obligat pârâtul M.F.P. - A.N.A.F. să plătească reclamantului suma de 1172 RON, reprezentând diferenţe salariale pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010.
Totodată, având în vedere faptul că pârâta se află în culpă procesuală civilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 şi următoarele C. proc. civ., aceasta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 920 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu achitat expertului contabil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat recurenta invocă nelegalitatea hotărârii atacate prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pe motiv că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a dispus obligarea instituţiei recurente la plata diferenţei de drepturi salariale în cuantum de 1.172 RON pentru perioada 22 decembrie 2009-02 iunie 2010.
Arată recurenta că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul - intimat a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea A.N.A.F. la plata diferenţelor salariale pentru perioada 22 decembrie 2009-25 mai 2010, iar acesta nu şi-a precizat acţiunea, în sensul solicitării unei sume pentru perioada avută în vedere de instanţa de fond.
Recurenta invocă şi nelegalitatea hotărârii prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, arătând că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată bazându-se exclusiv pe argumentele reclamantului-intimat, precum şi pe expertiza efectuată în cauză, precum şi faptul că instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului-intimat exclusiv în baza expertizei efectuate în prezentul dosar.
Apreciază recurenta că, instanţa de fond, în baza rolului activ, trebuia să analizeze totalitatea documentelor şi actelor depuse la dosarul cauzei, să cenzureze pretenţiile reclamantul-intimat, însă aceasta nu a făcut altceva decât să constate că reclamantul-intimat îşi însuşeşte concluziile expertului şi i-a acordat această sumă, fără a ţine seama că pentru anul 2009 sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, cu modificările şi completările ulterioare, însă începând cu anul 2010 sunt aplicabile dispoziţiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta arată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine că partea care a solicitat cheltuielile a câştigat în mod irevocabil procesul, că partea care a pierdut procesul se află în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, ar fi determinat aceste cheltuieli, neputându-se reţine nici aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale în sarcina instituţiei recurente, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta solicită admiterea recursului astfel a fost formulat, modificarea în partea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată în ceea ce priveşte obligarea la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată, menţinând restul dispoziţiilor instanţei de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, în sensul că prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând obligarea instituţiei recurente la plata diferenţei de drepturi salariale în cuantum de 1.172 RON pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010, se constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Astfel, din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă faptul că intimatul-reclamant a solicitat acordarea drepturilor salariale cuvenite şi pentru perioada cuprinsă între data pronunţării sentinţei nr. 280 din 21 decembrie 2009 şi data executării acesteia, iar instanţa de fond a acordat aceste drepturi pentru perioada avută în vedere de raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv 22 decembrie 2009 - 2 iunie 2010, perioadă precizată în cuprinsul obiectivului stabilit de instanţă prin Încheierea din 6 septembrie 2011.
Raportul de expertiză efectuat în cauză a fost comunicat părţilor, care nu au înţeles să formuleze obiecţiuni la acest raport, astfel că instanţa de judecată a procedat la soluţionarea cauzei, admiţând acţiunea reclamantului şi obligând pârâtul la plata sumei stabilite prin acest raport, în conformitate cu prevederile art. 129 C. proc. civ.
Din simpla lecturare a hotărârii recurate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, rezultă fără echivoc că instanţa de fond s-a pronunţat în limitele învestirii, aşa încât nu poate fi reţinută situaţia de plus petita, cum se susţine prin cererea de recurs.
Astfel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Înalta Curte apreciază că şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de fond aplicând în mod corect legislaţia în materie, pronunţând o hotărâre cu exercitarea în mod efectiv a rolului său activ şi cu respectarea principiului disponibilităţii.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă cu evidenţă faptul că instituţia recurentă a avut posibilitatea să invoce, pe parcursul judecării cauzei în faţa instanţei de fond, examinarea speţei şi în raport de prevederi ale unor legi speciale referitoare la criterii de calcul al unor drepturi salariale, ar fi avut posibilitatea să conteste concluziile raportului de expertiză, să formuleze obiecţiuni, dar nu a înţeles să-şi exercite în acest mod drepturile procesuale.
În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la soluţia de obligarea a acesteia de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că această critică este nefondată în raport de dispoziţiile art. 274 şi art. 275 C. proc. civ.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefundat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 26 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3894/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3900/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
