ICCJ. Decizia nr. 3970/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3970/2012
Dosar nr. 7890/2/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA şi C.N.C.D., anularea Hotărârii nr. 184 din 19 iulie 2010 emisă de acesta din urmă precum şi constatarea existentei faptelor de discriminare la care reclamantul a fost supus de către SC C. SA.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin petiţia nr. P1. din 31 august 2009, a prezentat pe larg faptele de discriminare şi hărţuire morală la care a fost supus, ca salariat, de către SC C. SA.
Prin hotărârea contestată, C.N.C.D. a hotărât ca faptele sesizate nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1), alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.
A mai arătat reclamantul că hotărârea C.N.C.D. este dată fără a lua in considerare probele depuse în dosar de reclamant, în mod greşit considerând Consiliul că nu este îndrituit a cenzura aceste aspecte „întrucât ar presupune soluţionarea unui conflict de muncă".
2. Hotărârea instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2931 din 13 aprilie 2011,a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că hotărârea C.N.C.D. a fost adoptată cu respectarea condiţiilor de formă şi a procedurii prevăzute de actul normativ special şi cu acordarea posibilităţii părţilor în litigiu de a administra probele considerate necesare pentru susţinerea şi, respectiv, combaterea celor sesizate.
Cât priveşte legalitatea soluţiei pronunţate, instanţa a apreciat că hotărârea a fost adoptată în concordanţă cu dispoziţiile legislaţiei interne şi europene şi în materie de nediscriminare.
A mai arătat instanţa fondului că instanţa europeană a drepturilor omului a statuat, în legătură cu incidenţa art. 14 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
La rândul său, Curtea Constituţională a României a decis că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situaţii care nu sunt diferite.
Prin urmare, susţine instanţa, în mod corect a reţinut pârâtul C.N.C.D. în hotărârea sa că, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de textul de lege şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile prevăzute.
Reclamantul a invocat, drept manifestare a hărţuirii sale morale de către angajator, vătămarea drepturilor sale prin neacordarea majorărilor salariale corespunzătoare, spre deosebire de ceilalţi salariaţi, şi presiunile cărora le-a fost supus în procesul de concediere colectivă.
Dar, aşa cum corect a arătat şi Colegiul Director al C.N.C.D., în legătură cu diferenţele de salarizare reclamantul nu a probat că acestea au existat în raport cu salariaţi care au ocupat în aceeaşi perioadă funcţii similare cu a sa ori au prestat efectiv aceeaşi cantitate de muncă, îndeplinind aceleaşi atribuţii, pentru a se putea considera că este vorba de situaţii comparabile în care pârâta SC C. SA ar fi tratat diferit pe reclamant în raport cu ceilalţi.
În lipsa unei astfel de dovezi, nu se poate pune problema discriminării, litigiul rămânând unul clasic de dreptul muncii, pe care reclamantul l-a şi dedus de altfel judecăţii la instanţa specializată competentă.
Pe de altă parte, reţine instanţa, prin sentinţa civilă nr. 7851 din 02 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului M.G. privind daunele pentru prejudiciul suferit prin hărţuirea morală din cadrul procesului de concediere colectivă, printre altele cu motivarea că „împrejurarea că angajatorul a iniţiat o procedură de concediere colectivă şi că reclamantul ar fi fost vizat de această procedură nu poate atrage răspunderea patrimonială a angajatorului, pentru că este dreptul societăţii pârâte să îşi organizeze activitatea, să ia măsurile pe care le consideră necesare în cazul în care se impune o reorganizare a activităţii, cu condiţia legalităţii acestora.
În speţă, reclamantul a continuat să aibă raporturi de muncă cu angajatorul şi nu a fost concediat în procedura colectivă de care face vorbire, că prin actul adiţional din 01 mai 2007 i s-a majorat salariul, că şi după schimbarea funcţiei şi a locului de muncă prin actul adiţional din 01 iulie 2009 celelalte elemente contractuale au rămas neschimbate, ceea ce înseamnă că nu i s-a creat o situaţie nefavorabilă”.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul M.G., criticând-o pentru nelegalitate, fără a încadra în drept motivele invocate.
În esenţă, recurentul - reclamant a arătat că instanţa de fond a stabilit în mod eronat situaţia de fapt şi încadrarea ei juridică în sensul că nu a luat în considerare elementele probatorii referitoare la existenţa unei situaţii analoge sau comparabile în care se afla, astfel încât diferenţa de tratament aplicată de pârâtă să devină discriminatorie, şi la faptele repetate de hărţuire şi discriminare comise de SC C. SA împotriva sa, începând cu refuzul semnării deciziei nr. 30 din 16 februarie 2007, nominalizarea recurentului - reclamant pe lista persoanelor propuse pentru concediere şi tortura psihică la care a fost supus, în condiţiile în care activitatea instalaţiei azot nu a fost sistată, aşa cum a susţinut, în mod nereal, intimata - pârâtă.
În dovedirea susţinerilor sale, recurentul - reclamant a depus la dosar înscrisuri, probă admisibilă în recurs, potrivit art. 305 C. proc. civ.
4. Apărările formulate şi procedura derulată în recurs
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă SC C. SA a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, arătând că instanţa de fond a reţinut corect, în acord cu concluziile C.N.C.D., că situaţia prezentată în petiţia reclamantului, nu se încadrează în domeniul de aplicare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
A mai arătat că din cuprinsul recursului nu reies motivele de fapt şi de drept pentru care a fost declarat, iar înscrisurile depuse de recurentul - reclamant privesc raportul său de muncă, fiind folosite, drept probe, şi într-un alt litigiu de a format obiectul Dosarului nr. 6920/3/2010 al Tribunalului Bucureşti.
În fine, a arătat că între timp recurentul - reclamant s-a pensionat şi a depus, în acest sens, decizia nr. 12 din 27 aprilie 2011, privind încetarea contractului de muncă potrivit art. 56 lit. d) din C. muncii şi decizia privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă nr. V1. din 24 februarie 2011, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Sector 3.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul - reclamant a indicat punctual argumentele sale faţă de apărările intimatei - pârâte, arătând că mijloacele de probă pentru existenţa situaţiei analoge sau comparabile, conform practicii C.E.D.O., constau în: anexele deciziei nr. 132 din 12 decembrie 2008, prin care au fost nominalizate persoanele ale căror contracte de muncă se suspendau, conform art. 52 lit. d) din C. muncii, raportul de audit din 14 septembrie 2007 şi fişa postului - responsabil metrolog secţie şi că, prin nominalizarea sa pe lista salariaţilor propuşi pentru concediere colectivă a fost supus unui tratament ostil, degradant şi ofensator nejustificat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul - reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Hotărârea nr. 184 din 19 iulie 2010, prin care C.N.C.D. a stabilit că aspectele sesizate prin petiţia nr. P1. din 31 august 2009 nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.
Recurentul - reclamant a invocat comportamentul discriminatoriu la care a fost supus în derularea raporturilor de muncă cu SC C. SA, în cadrul procesului de concediere colectivă iniţiat în luna aprilie 2009 şi în ce priveşte stabilirea drepturilor sale salariale şi tratamentul la care a fost supus la locul de muncă începând cu anul 2007.
În acest context, hotărârea primei instanţe reflectă aplicarea corectă a prevederilor legale naţionale ce reglementează discriminarea, analizate prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O. şi a Curţii Constituţionale a României, care au cristalizat o serie de principii în definirea conceptului de discriminare.
Egalitatea în drepturi este consacrată în România prin art. 16 din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.
Norma statuată cu valoare de principiu în legea fundamentală a fost transpusă în plan legislativ prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, care în art. 1 alin. (2) enumeră drepturile care intră în câmpul de aplicare al principiului egalităţii în drepturi, al excluderii privilegiilor şi discriminării, pe baza criteriilor prevăzute de art. 2 alin. (1), iar în art. 1 alin. (3) enunţă regula potrivit căreia exercitarea drepturilor menţionate priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile.
Se poate vorbi, aşadar, despre o conduită discriminatorie, numai dacă în situaţii analoge sau comparabile se înregistrează o diferenţă de tratament fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, lipsită de un scop legitim sau de un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
În acelaşi sens s-a conturat jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a C.E.D.O., care au decis că a distinge nu este sinonim cu a discrimina, pentru că o abordare nuanţată a noţiunii relevă existenţa unor situaţii ale căror particularităţi permit sau chiar impun o abordare diferenţiată, elocvente în acest sens fiind cauzele enumerate cu titlu exemplificativ în motivarea hotărârii C.N.C.D.
Definind discriminarea, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 arată că aceasta vizează „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, “prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
La rândul său, art. 3 lit. a) din aceeaşi ordonanţă include în câmpul său de aplicare „ condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională.”
Sarcina probei în materie este partajată între cel care invocă discriminarea şi cel acuzat de discriminare, art. 20 alin. (6) din ordonanţă dispunând că:
„Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice”.
Evaluând proba cu înscrisuri administrată în ambele faze procesuale, prin prisma acestor coordonate normative, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că elementele probatorii prezentate cu privire la drepturile salariale şi la demersurile efectuate în cadrul procesului de concediere colectivă (căruia în final recurentul - reclamant nu i-a mai fost supus) nu sunt în măsură să demonstreze un tratament discriminatoriu, defavorizant în raport cu alte persoane aflate în situaţii analoge sau comparabile, constând într-o conduită nejustificată sau disproporţionată a angajatorului.
Faptul că, indiscutabil, iniţierea unei proceduri de concediere antrenează o stare de stres, generată de nesiguranţa asupra locului de muncă şi că, într-un astfel de proces, angajatorul optează pentru anumite măsuri de reorganizare a activităţii, care nu vizează, în mod necesar, toate compartimentele sau toate posturile din schema de personal, nu atrage în mod automat calificarea procesului respectiv drept discriminatoriu. În egală măsură, în lipsa elementelor definitorii prevăzute în O.G. nr. 137/2000, nu poate primi o astfel de calificare modul de stabilire a salariilor prin actele cu titlu individual sau colectiv emise de angajator, salariatul nemulţumit având posibilitatea de a-şi apăra drepturile sau interesele legitime potenţial vătămate prin mijloacele procesuale de dreptul muncii.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 - 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva sentinţei civile nr. 2931 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3965/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 3984/2012. Contencios → |
|---|
