ICCJ. Decizia nr. 4044/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4044/2012
Dosar nr. 10185/2/2010
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 21 octombrie 2010, reclamanţii V.V., S.T., K.I., S.L., I.S.C., K.A., M.O.F., P.C.M., P.M., B.P., C.A., V.V., S.A., L.L., S.M., L.D., M.N., G.M., S.S.I., B.A.G. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familiei Şi Protecţiei Sociale, Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice, M.D.R.T.- Inspectoratul De Stat În Construcţii, elaborarea unei grile de salarizare la nivel naţional pentru diriginţii de şantier ca funcţie de conducere cu gradele A, B, C şi D asimilate la nivelul salariului şefului de şantier şi, de asemenea, ca la calculul pensiilor diriginţi de şantier ieşiţi la pensie sau care vor ieşi la pensie şi nu au avut salariul conform grilei de salarizare, să se ia în calcul în funcţie de nivelul tehnic al lucrării avute A, B, C, D, salariul ce urmează a fi stabilit în grila de salarizare.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, deşi au prestat funcţia de conducere de diriginte de şantier, constructor pe şantiere de interes naţional, la pensionare nu li s-a luat în calcul valoarea financiară, retribuţia reală ca funcţie de conducere, cum este precizată conform sarcinilor de serviciu în toate normativele elaborate de Inspectoratul de Stat în Construcţii, întrucât Ministerul Muncii nu a elaborat o grilă de salarizare specifică pe funcţie de conducere şi pe grade de dificultate tehnică (şi importanţă socială) A, B, C, D, fiind un interval de timp îndelungat plătiţi ca simpli salariaţi de birou, arhitecţi, ingineri, tehnicieni.
Au fost invocate Ordinul din 02 octombrie 1995, Ordinul I.S.C. nr. 257/2005 şi Ordinul I.S.C. nr. 595/2007 ca fiind normativele care precizează că activitatea de diriginte de şantier este o funcţie de conducere.
Reclamanţii au precizat că prin cererea din 22 noiembrie 2005 au solicitat Guvernului emiterea unui act guvernamental – H.G. sau O.U.G. - pentru repunerea lor în drepturile financiare reale de armonizare a muncii şi răspunderii, a condiţiilor de muncă, a funcţiei de conducere de diriginte de şantier cu salariul într-o grilă de salarizare corectă, reală în care să fie prevăzute şi gradele de dificultate tehnică A, B, C, D, precum şi răspunderea pe viaţă la structura de rezistenţă în caz de seism.
S-a invocat faptul că dirigintele de şantier are salariul mai mic decât cei a căror muncă o conduce şi o coordonează, deşi, pe de o parte, are o răspundere uriaşă în caz de seism, explozii, incendii şi perturbaţii atmosferice în ceea ce priveşte rezistenţa construcţiilor, iar, pe de altă parte, nicio construcţie nu se recepţionează şi nu se plăteşte fără viza dirigintelui de şantier.
Au fost menţionate de asemenea condiţiile grele de lucru, precum şi faptul că dirigintele de şantier este o persoană prezentă permanent pe şantier, esenţială şi determinantă în procesul de producţie, care semnează zilnic procesele – verbale de lucrări pentru a se putea trece la următoarea fază de execuţie, de producţie, în timp ce Inspectoratul de Stat în Construcţii este prezent numai la fazele deosebite, la fazele determinante sau la eventualele solicitări în caz de abateri grave de la proiecte sau accidente.
Au apreciat reclamanţii că solicitarea privind grila de salarizare este justificată prin prisma faptului că muncă în speţă este extrem de grea fizic şi intelectual, efectuându-se în condiţii atmosferice deosebite şi sub riscul accidentelor de utilaje.
S-a mai susţinut că până în 1990, circa 50% din posturile de diriginte erau ocupate de tehnicieni la toate nivelele A,B, C, D, întrucât inginerii refuzau să facă această muncă pe salarii atât de mici, apreciate ca fiind degradante şi ofensatoare.
Au precizat reclamanţii că protestează împotriva noului Ordin de Autorizare din 11 martie 2010 care exclude branşa tehnicienilor de la autorizarea ca diriginte, cu încălcarea art. 16 din Constituţie, discriminând fără niciun motiv real această branşă profesională.
La termenul de judecată din 08 martie 2011 a fost depusă la dosar o cerere cuprinzând lista persoanelor care au, de asemenea, calitatea de reclamanţi în cauză şi o precizare referitoare la obiectul acţiunii care constă în emiterea unui act guvernamental – H.G. sau O.U.G. de punere în drepturi a diriginţilor în activitate şi, retroactiv, a pensionarilor diriginţi, iar la termenul de judecată din 03 mai 2011, reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu M.D.R.T.şi nu cu Inspectoratul de Stat în Construcţii, depunând o nouă listă cu numele persoanelor care au calitatea de reclamanţi în cauză, în afara celor deja menţionate.
La termenul din 14 iunie 2011 au fost depuse înscrisuri privind înfiinţarea Asociaţiei Ordinul Diriginţilor de Şantier din România şi o precizare conform căreia calitatea de reclamantă în cauză o are această asociaţie.
Pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului V.V., pentru lipsa formei autentice a procurilor de reprezentare a celorlalţi reclamanţi, pe fondul cauzei solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat de asemenea întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 109 alin. (2) din C. proc. civ., acţiunea fiind introdusă direct la instanţă, fără respectarea procedurii administrative prealabile.
Guvernul României a invocat prin întâmpinarea formulată excepţia tardivităţii acţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi faptul că reclamanţii au făcut referire la cererea înregistrată din 22 noiembrie 2005, dată de la care a început să curgă termenul prevăzut de acest text de lege.
A fost invocată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, prin prisma lipsei legitimităţii interesului invocat de reclamanţi, atâta vreme cât se solicită elaborarea unei grile de salarizare şi pensionare retroactivă, cererea de aplicare retroactivă a unor dispoziţii legale fiind în contradicţie cu principiile de drept, instanţa neputând să valideze o asemenea conduită culpabilă a părţii.
Prin sentinţa civilă nr. 5580 din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţiile: lipsei procedurii prealabile, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.D.R.T.şi excepţia tardivităţii acţiunii. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi respinsă acţiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia Ordinul Diriginţilor de Şantier din România în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, respectiv cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Guvernul României şi M.D.R.T..
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a rămas fără obiect faţă de precizarea conform căreia reclamantă în cauză este Asociaţia Ordinul Diriginţilor de Şantier din România.
S-a apreciat neîntemeiată excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de acelaşi pârât, reţinându-se că în cauză nu se contestă un act administrativ tipic, ci un act administrativ asimilat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Guvernul României, prima instanţă a constatat că motivele invocate în susţinerea acesteia vizează temeinicia acţiunii, apreciind astfel că vor fi analizate cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei.
Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.D.R.T., prima instanţă a reţinut că acestui minister i-a fost adresată cererea din 13 iulie 2010 referitoare la cele două probleme ce fac obiectul acţiunii – elaborarea unei grile de salarizare a diriginţilor de şantier şi a unei grile de pensionare a diriginţilor de şantier, astfel încât există identitate între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, instanţa a constatat că la dosar au fost depuse copiile cererilor care au fost adresate pârâţilor şi ulterior datei de 22 noiembrie 2005, care conţineau aceeaşi solicitare, una dintre cereri fiind cea înregistrată din 13 iulie 2010 la M.D.R.T., apreciindu-se că, în raport de această dată, acţiunea a fost introdusă cu respectarea termenului de 6 luni prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
S-a constatat întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice care, prin prisma atribuţiilor ce îi revin conform H.G. nr. 34/2009, nu poate avea calitatea de iniţiator al proiectului de act normativ a cărui emitere o solicită reclamanta.
Totodată, a mai reţinut judecătorul fondului, la dosar nu a fost depusă copia vreunei cereri adresată de reprezentantul reclamantei Ministerului Finanţelor Publice anterior sesizării instanţei, prin care să formuleze aceeaşi solicitare transmisă celorlalţi pârâţi prin cererile depuse în copie la dosar, pentru a se putea reţine calitatea procesuală pasivă în raport de obligaţia de soluţionare a cererii respective.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reprezentantul reclamantei, V.V., a formulat mai multe cereri pe care le-a adresat pârâţilor prin care şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la grila de salarizare a diriginţilor de şantier şi, implicit, cu privire la pensiile acestora, solicitând punerea în drepturi a acestor persoane prin armonizarea legislaţiei care prevede că dirigintele de şantier este o funcţie, cu grila de salarizare în care nu este nominalizată această funcţie.
Totodată, prin cererea adresată Primului Ministru s-au formulat propuneri cu privire la etapele în care ar trebui să se facă această armonizare a funcţiei de diriginte de şantier, a pensiei, a încadrării salariale în raport de munca şi răspunderea complexă, apreciindu-se că este necesară elaborarea unui tabel la nivel naţional cu salariile şefilor de şantier de construcţii, instalaţii, drumuri, baraje pe anii 1950-2007 pentru asimilarea diriginţilor de şantier, astfel încât aceştia să nu rămână la latitudinea întreprinderilor de construcţii.
În raport cu obiectul acţiunii şi faţă de prevederile legale reţinute ca fiind incidente, s-a constatat că instanţa de contencios administrativ nu poate obliga Guvernul României, în temeiul Legii 554/2004, la emiterea unei ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă, cu motivarea că acestea nu sunt acte administrative ci acte normative care, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, cu dispoziţiile acestei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept.
Astfel, o atare dispoziţie, indiferent că este vorba despre o ordonanţă sau o ordonanţă de urgenţă şi indiferent de obiectul de reglementare al acesteia, ar constitui o încălcare atât a dispoziţiilor din Constituţie care stabilesc că emiterea acestora se poate face numai în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament, cât şi a prevederilor legii contenciosului administrativ, care reglementează în mod explicit obiectul acţiunii în contencios administrativ.
S-a constatat neîntemeiată şi solicitarea de obligare a pârâţilor la emiterea unei hotărâri de Guvern referitoare la grila de salarizare şi grila de pensionare a diriginţilor de şantier, care să fie retroactive şi să le permită acestor persoane asimilarea din punct de vedere financiar cu funcţiile de conducere(şef de şantier), pe grade de dificultate tehnică A, B, C şi D, apreciindu-se că instanţa nu poate obliga autoritatea publică la soluţionarea favorabilă a cererii formulate de reprezentantul reclamantei întrucât, în acest mod, s-ar substitui autorităţii care are abilitarea legală de a dispune asupra solicitării care îi este adresată.
Sub acest aspect, s-a mai reţinut că ceea ce poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ este actul administrativ prin care pârâţii reglementează aspectele la care se referă cererea reclamantei, respectiv modul de salarizare şi de pensionare a diriginţilor de şantier, precum şi eventualul refuz al acestora de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
S-a constatat că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ care să conţină o anumită reglementare, conformă cu punctul de vedere exprimat în cererile adresate pârâţilor, apreciindu-se că o atare solicitare nu are temei în Legea nr. 554/2004, ce nu permite instanţei să se substituie autorităţii publice în soluţionarea cererilor ci prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra legalităţii actului administrativ tipic sau asimilat emis de autoritate cu ocazia soluţionării cererii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Asociaţia Ordinul Diriginţilor de Şantier din România, criticând soluţia pronunţată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 304 1 din C. proc. civ.
În susţinerea motivelor, recurenta a arătat că aspectul reţinut de prima instanţă, privitor la faptul că s-a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, conform cu punctul de vedere al reclamantei, nu este unul real.
S-a mai arătat că această apreciere eronată se datorează faptului că, prin cererea formulată, reclamanta a omis să precizeze că pârâţii pot elabora acest act aşa cum aceştia consideră de cuviinţă.
A susţinut recurenta că prin cerere s-a relevat numai un mod de lucru, un punct de vedere personal, care nu era obligatoriu nici pentru pârâţi, nici pentru instanţă, dovadă în acest sens fiind faptul că au fost prezentate mai multe moduri de întocmire a acestei grile de salarizare – pensionare.
Recurenta a învederat că deşi nu a formulat această precizare în faţa primei instanţe, înţelege să o formuleze în cadrul cererii de recurs, subliniind faptul că pârâţii pot elabora actul solicitat fără a menţine punctul de vedere precizat prin cerere, scopul fiind cel al armonizării sarcinilor de serviciu, a condiţiilor de muncă, precum şi a răspunderii pe viaţă, cu o modalitate de calcul a salarizării lăsată la aprecierea autorităţilor pârâte.
O a doua critică adusă hotărârii pronunţate constă în aceea că, potrivit opiniei recurentei, Ministerul Finanţelor Publice nu trebuia să iniţieze un act normativ, ci să colaboreze cu Ministerul Dezvoltării şi Ministerul Muncii la elaborarea actului de punere în drepturi.
În susţinerea criticii relative la soluţia pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, recurenta a mai arătat că această autoritate a primit documentele prealabile de solicitare a drepturilor în speţă, asociaţia primind răspuns cu adresa din 2 aprilie 2004.
S-a mai precizat că ministerul în speţă a fost parte şi în Dosarul nr. 3133/2/2008 soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu se poate reţine că nu ar fi avut cunoştinţă de cererile formulate.
A mai criticat recurenta sentinţa pronunţată sub aspectul numărului de reclamanţi reţinut în cuprinsul acesteia, precizând că sunt peste 80 de diriginţi de şantier, dintre care 40 de reclamanţi în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 3133/2/2008, iar peste 40 în prezenta pricină.
Din această perspectivă recurenta a mai opinat că motivul probabil pentru care prima instanţă nu a enumerat toţi reclamanţii, este acela că s-au constituit în persoană juridică.
O altă susţinere a recurentei vizează solicitarea privind aplicarea retroactivă a grilei la pensionari, aceasta opinând că o atare măsură se impune prin prisma faptului că pensionarii au fost efectiv parţial expropriaţi, întrucât singura formă de venit a fost salariul, iar suma neridicată, ce constituie diferenţă dintre salarizarea corectă şi cea cu care aceştia au fost retribuiţi, reprezintă de trei ori C.A.S. – ul de 30% pentru pensie.
La final, recurenta a învederat că în sentinţa atacată, la pag. 6 rândul 7 din aceasta, s-a strecurat o eroare materială, în sensul că trebuia scris - la latitudinea angajatorilor beneficiari - şi nu a întreprinderilor de construcţii, întrucât diriginţii de şantier sunt angajaţi la beneficiari şi nu ai întreprinderilor.
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 23 noiembrie 2011, recurenta a formulat o completare a cererii de recurs, prin care a învederat că la pag. 2 rândul 6 din sentinţa atacată s-a strecurat o altă eroare, în sensul că s-a menţionat “timp de 10 ani”, în loc de “zeci de ani”, eroare apreciată de recurentă ca fiind de o deosebită gravitate.
S-a mai precizat că, din eroare, prin cererea de recurs a fost invocat art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., în loc de art. 3041 din C. proc. civ.
La cererea formulată recurenta a ataşat, în copie, adresa din 21 aprilie 2004 emisă de Ministerului Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Programare Bugetară Sectorială şi Securitate Socială, precum şi un memoriu formulat de V.V..
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În ceea ce priveşte prima critică privitoare la caracterul nereal al aspectului reţinut de prima instanţă, în sensul că prin cererea formulată s-a solicitat emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, conform cu punctul de vedere al reclamantei, se reţine că în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. : În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Prevederea în speţă reflectă principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, care desemnează, în sens material, dreptul părţii de a dispune de “ obiectul “ procesului, de a determina limitele litigiului, precum şi îndatorirea judecătorului de a se pronunţa numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, neputând depăşi limitele învestirii sale.
Propria omisiune a reclamantei, invocată de aceasta prin cererea de recurs, nu se constituie într-o veritabilă critică a soluţiei pronunţate, întrucât, pe de o parte, o atare împrejurare nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, este evident că instanţa de judecată nu se poate pronunţa decât asupra a ceea ce i s-a cerut.
Solicitarea de a se ţine cont de această precizare în recurs nu poate fi primită întrucât, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
În consecinţă, în recurs se pot formula critici numai cu privire la modul în care au aplicat judecătorii de fond legea în soluţionarea pricinii sau cu privire la situaţia de fapt reţinută în raport de probele administrate.
Mai mult, greşelile ce se consideră a fi săvârşite de către instanţa a cărei hotărâre se atacă trebuie să poată fi încadrate în unul din motivele prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.
Relativ la critica vizând soluţia pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Public, se reţine că în mod corect instanţa fondului a apreciat că, prin prisma atribuţiilor ce îi revin conform H.G. nr. 34/2009, autoritatea nu poate avea calitatea de iniţiator al proiectului de act normativ a cărui emitere o solicită reclamanta, proiectul de hotărâre sau de ordonanţă întocmindu-se de ministerul de resort, urmând a fi înaintat spre aprobare Guvernului României.
Nici adresa din 2 aprilie 2004 depusă de recurentă la dosarul cauzei nu conferă legitimitate procesuală autorităţii în speţă, întrucât aceasta reprezintă o adresă de răspuns la memoriul formulat de V.V., în nume personal, ce vizează alte aspecte decât cele supuse cenzurii în faţa primei instanţe.
De asemenea, sub aspectul calităţii procesuale pasive în prezenta cauză, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentei în sensul că ministerul în speţă a fost parte şi în Dosarul nr. 3133/2/2008 soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte critica relativă la numărul de reclamanţi, se constată, pe de o parte, că pe lângă reclamanţii menţionaţi nominal, în cuprinsul sentinţei atacate se face referire la cele două liste de reclamanţi depuse la termenele de judecată din data de 8 martie 2011, respectiv din data de 3 mai 2011, iar, pe de altă parte, că pretinsa eroare privitoare la numărul de reclamanţi nu constituie un motiv de recurs.
Totodată, după cum în mod corect precizează şi recurenta, la termenul de judecată din data de 14 iunie 2011 au fost depuse la dosarul cauzei înscrisurile privind înfiinţarea Asociaţiei Ordinul Diriginţilor de Şantier din România, precum şi o precizare în sensul că în cauză calitatea de reclamant o are această asociaţie, astfel încât, la momentul pronunţării sentinţei atacate, reclamantă în litigiul dedus judecăţii era asociaţia, persoanele fizice menţionate în acţiunea introductivă nemaiavând această calitate.
Privitor la pretinsele erori despre care recurenta face vorbire în cuprinsul cererii de recurs, respectiv al completării la aceasta, este de menţionat că, în astfel de cazuri, partea are la dispoziţie, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, procedura de îndreptare reglementată de art. 281 din C. proc. civ., astfel de critici nereprezentând motive de recurs în reglementarea art. 304, respectiv art. 3041 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, se constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că instanţa de contencios administrativ nu poate obliga Guvernul României, în temeiul Legii nr. 554/2004, la emiterea unei ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă, având în vedere că acestea nu sunt acte administrative ci acte normative care, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, ale legii în speţă, precum şi cu principiile ordinii de drept.
De asemenea, după cum în mod judicios s-a reţinut prin sentinţa atacată, susceptibile de a fi supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ sunt : actul administrativ prin care pârâţii reglementează aspectele la care se referă cererea reclamantei, respectiv modul de salarizare şi de pensionare a diriginţilor de şantier şi un eventual refuz nejustificat al acestora de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/200 4.
În atare condiţii, demersul reclamantei de obligare a pârâţilor la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ în afara cadrului instituit de lege, care să conţină o reglementare în sensul solicitat de aceasta, nu poate fi primit, soluţia pronunţată în prima instanţă fiind temeinică şi legală.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Asociaţia Ordinul Diriginţilor de Şantier din România împotriva sentinţei civile nr. 5580 din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3896/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4056/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
