ICCJ. Decizia nr. 4056/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4056/2012
Dosar nr. 6366/2/2011
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta V.G.I., a chemat în judecată Universitatea S.H., respectiv Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:
1. obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să desemneze unitatea de specialitate producătoare, care să pună la dispoziţia pârâtei Universitatea S.H. tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii în ceea ce o priveşte pe reclamantă, precum şi obligarea pârâtului să-i recunoască reclamantei titlul de „Licenţiat în ştiinţe ale comunicării” certificat prin adeverinţa de licenţă din 18 august 2009, ambele obligaţii, sub sancţiunea unor penalităţi în acord cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce urmează a se pronunţa în cauză şi până la executarea efectivă a obligaţiilor precizate;
2. obligarea pârâtei Universitatea S.H. la eliberarea diplomei de licenţă, conform adeverinţei de licenţă din 18 august 2009, suplimentul la diplomă şi la înapoierea diplomei de bacalaureat depusă în original la dosarul de înscriere, sub sancţiunea unor penalităţi în acord cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce urmează a se pronunţa în cauză şi până la executarea efectivă a obligaţiilor,
3. ca hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de diplomă de licenţă până la emiterea ei în fapt,
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta Universitatea S.H. nu a soluţionat cererea sa de eliberare a diplomei de studii, transmisa acesteia la data de 10 decembrie 2010, prin intermediul poştei, cu confirmare de primire.
A mai precizat reclamanta că în urma repetatelor convorbiri telefonice cu secretariatul sediului central, a reţinut faptul că pârâta universitate se afla in prezent în imposibilitatea eliberării diplomelor pentru promoţia 2009, din cauza faptului că pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului refuză să-i pună acesteia la dispoziţie tipizatele actelor de studii necesare.
Au fost invocate dispoziţiile Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2287/2007, potrivit cărora eliberarea diplomei de licenţă se face de către instituţia de învăţământ cel mai târziu la 12 luni de la finalizarea studiilor şi prevederile art. 38 din Metodologia Universităţii S.H. de organizare şi desfăşurare a examenelor de finalizare a studiilor in sesiunea de vara 2009 care dispun că Universitatea S.H., ca instituţie organizatoare a examenelor de licenţa/diplomă/disertaţie, eliberează diploma de licenţa, respectiv diploma de master, însoţite de suplimentul la diplomă, după cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licenţă/diplomă.
A susţinut reclamanta că potrivit acestor norme, termenul de eliberare a diplomei în speţă este mult depăşit, prin urmare apreciind astfel întemeiată solicitarea sa.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, reclamanta a arătat că aşa cum rezultă din adeverinţa de licenţă din 18 august 2009, emisă de către pârâta Universitatea S.H., a urmat şi absolvit ciclul I de studii universitare de licenţă în perioada 2006-2009, la Facultatea de „Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice” din cadrul Universităţii S.H., iar în sesiunea iulie 2009 a susţinut şi promovat examenul de licenţă, dobândind astfel titlul de „Licenţiat în Ştiinţe ale Comunicării”.
S-a mai susţinut că pârâta este acreditată la specializarea „Jurnalism”, aşa cum reiese din normele metodologice ce guvernează ciclul universitar de studii 2006-2009, astfel:
- H.G. nr. 916/2005 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu şi a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licenţă, publicată în M. Of., Partea I, nr. 766/23.08.2005,
- H.G. nr. 1175/2006 privind organizarea studiilor universitare de licenţă şi aprobarea listei domeniilor şi specializărilor din cadrul acestora, publicată în M. Of., Partea I, nr. 769/11.09.2006, cât şi
- Ordinul de ministru nr. 3404 din 07 martie 2006, privind criteriile generale de desfăşurare şi organizare a admiterii in ciclul de studii universitare de licenţă pentru anul 2006-2007.
A mai opinat recurenta că o consecinţă a momentului începerii anului I de studii, este aceea că actul, respectiv contractul de studii încheiat cu pârâta Universitatea S.H. rămâne supus doar legii şi normei sub imperiul căreia s-a născut.
Pe de altă parte, având în vedere natura adeverinţei de licenţă şi anume aceea de act administrativ care se caracterizează printr-o triplă prezumţie: de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, cât şi faptul că aceasta nu a fost anulată de nici o instanţă de judecată, nimeni nu poate opri producerea efectului eliberării diplomei de licenţă ce izvorăşte din actul în discuţie.
Regimul juridic al adeverinţei de studii este identic (conferă aceleaşi drepturi) cu cel al diplomei de licenţă căreia îi ţine locul până la eliberarea de facto a celei din urmă.
A mai precizat reclamanta că adeverinţa de licenţă ce i-a fost eliberată a intrat deja în circuitul civil urmare a înscrierii, încă din anul 2009, la studii universitare de master - ciclul II de studii, astfel că actul în discuţie a produs deja efecte juridice.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a „desemna unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziţia pârâtei Universitatea S.H. tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii”, prin prisma faptului că aceasta nu este reprezentanta Universităţii pentru a avea calitatea să solicite eliberarea avizelor necesare pentru formularele tipizate - acte de studii, singurele entităţi ce au dreptul, cât şi obligaţia de a elibera diplomele de licenţă fiind instituţiile de învăţământ superior acreditate. A solicitat de asemenea respingerea acţiunii ca nefondată.
La data de 04 octombrie 2011, pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Prin sentinţa civilă nr. 336 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi acţiunea formulată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului că şi în condiţiile în care procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate implică numai ministerul, instituţiile de învăţământ superior particulare acreditate şi SC R. SA - Compania de Material Didactic, reclamanta justifică în cauză calitatea procesuală în ce priveşte capătul de cerere în speţă, prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora aceasta, în calitate de persoană vătămată [în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004] de pretinsul refuz al ministerului de a iniţia demersurile legale în vederea eliberării tipizatului de diplomă, acţionează pentru recunoaşterea dreptului său.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a apreciat întemeiate susţinerile Ministerului Educaţiei potrivit cărora nu s-a făcut dovada că specializarea urmată de reclamantă la forma de învăţământ ID era acreditată ori autorizată provizoriu.
Astfel, a reţinut judecătorul fondului, la data înmatriculării reclamantei în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002, modificată la anexele nr. 1-3 prin H.G. nr. 1609/2004 şi H.G. nr. 916/2005, în conformitate cu care, în cadrul Universităţii S.H. din Bucureşti, specializarea „Filosofie - jurnalism” era menţionată printre specializările acreditate şi autorizate provizoriu s ă funcţioneze numai pentru formele de învăţământ zi şi, respectiv, fără frecvenţă.
S-a constatat că aceeaşi situaţie de fapt rezultă şi din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar, respectiv adresa din 06 ianuarie 2011 a Agenţiei Române de asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior potrivit cu care avizul a fost dat Universităţii S.H. pentru organizarea formei de învăţământ ZI pentru specializarea „Jurnalism”, în cadrul Facultăţii Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice.
Totodată, în raport cu dispoziţiile legale incidente, s-a reţinut că sunt întemeiate susţinerile pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului potrivit cu care existenţa acreditării ori a utorizării specializării şi formei de învăţământ ZI nu este suficientă pentru organizarea formei de ID sau FR, cerinţele legale fiind necesar a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învăţământ şi că, mai mult decât atât, pentru forma de învăţământ ID legea consacră cerinţe suplimentare, care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcţionare.
Ca urmare, prima instanţă a înlăturat teza susţinută de pârâta Universitatea S.H. în sensul că dispoziţiile art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 al Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului recunosc posibilitatea organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile la care acestea erau acreditate să organizeze cursuri la zi.
În raport cu soluţia pronunţată asupra cererii principale, judecătorul fondului a apreciat că nu se poate reţine existenţa unei obligaţii de garanţie în sarcina pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului faţă de pârâta Universitatea S.H., astfel că a respins cererea ca lipsită de interes.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, criticând soluţia pronunţată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea cererii formulate, recurenta a susţinut, în esenţă, că actul prin care i s-a recunoscut calitatea de licenţiat este în fiinţă, nu a fost revocat şi se bucură de prezumţia de legalitate proprie unui act administrativ, astfel încât prima instanţă ar fi trebuit să dispună în sensul obligării pârâţilor la emiterea diplomei şi a suplimentului la aceasta.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a învederat că prima instanţă nu a analizat dreptul pretins a fi vătămat, ci şi-a însuşit întocmai întâmpinarea ministerului de resort.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetenţa materială a curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanţă din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezenta cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Aşadar, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, prevederile legale aflate în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care Tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Aşa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorităţi publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului .
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.G.I. împotriva sentinţei civile nr. 336 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4044/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4228/2012. Contencios. Completare/lămurire... → |
|---|
