ICCJ. Decizia nr. 3896/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3896/2012

Dosar nr. 978/46/2011

Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 12 august 2011, SC O. SA a chemat în judecată Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând anularea deciziei de impunere nr. 2 din 17 martie 2011 şi a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei din 19 mai 2011, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale în valoare de 59.205.056 RON, cerând şi suspendarea executării actelor administrative până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În subsidiar, reclamanta a cerut anularea parţială a deciziei de impunere şi a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei şi înlocuirea sancţiunii pecuniare aplicate de pârâtă cu o amendă contravenţională de cel mult 50.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că i-a fost aplicată sancţiunea pecuniară prevăzută de H.G. nr. 780/2006, întrucât nu a depus până la 30 aprilie 2010 un număr de 143.437 certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

S-a arătat că regimul sancţionator al faptei imputate este cel al răspunderii contravenţionale, reglementată de O.G. nr. 2/2001 şi în mod eronat s-a procedat la emiterea deciziei de impunere supusă regimului stabilit de C. proc. fisc.

Prin sentinţa nr. 429 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus atât anularea celor două decizii contestate, cât şi suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în raport de prevederile art. 28, art. 281 şi art. 29 din H.G. nr. 780/2006 – în forma în vigoare la data de 30 aprilie 2010- nerespectarea obligaţiei depunerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră constituie contravenţie, supusă regimului sancţionator prevăzut de O.G. nr. 2/2001.

Instanţa a mai constatat, pe de o parte, nulitatea actului constatator, care trebuia întocmit sub formă de proces-verbal de către Garda Naţională de Mediu, iar, pe de altă parte, intervenirea prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale prin depăşirea termenului de 6 luni de la data săvârşirii faptei, prevăzut de art. 13 din O.G. nr. 2/2001.

Referitor la cererea de suspendare a executării, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 15 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existenţa cazului bine justificat şi la necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu, criticând atât soluţia dată fondului cauzei, cât şi admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, pârâta a învederat că instanţa a apreciat în mod eronat că se regăsesc atât cazul bine justificat cât şi cerinţa iminenţei pagubei, ignorând dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (22) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu.

Pe fondul litigiului, pârâta a arătat că, aplicând penalitatea de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, a acţionat în limitele competenţei recunoscute de normele legale în vigoare, respectiv H.G. nr. 1300/2010 de modificare a H.G. nr. 780/2006 şi de asemenea, de O.U.G. nr. 196/2005.

Astfel, potrivit reglementărilor menţionate, autoritatea pârâtă, primind comunicarea referitoare la situaţia operatorilor care nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, întocmită de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, a aplicat reclamantei penalitatea prevăzută de lege.

Pârâta a mai arătat că instanţa de fond a constatat în mod eronat aplicabilitatea răspunderii contravenţionale potrivit O.G. nr. 2/2001, reţinând şi prescripţia dreptului de aplicare a sancţiunii, deşi regimul juridic al penalităţii ce a fost dispusă prin decizia de impunere este cel prevăzut de O.U.G. nr. 196/2005 şi H.G. nr. 780/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin întâmpinare, reclamanta a invocat faptul că decizia de impunere contestată nu respectă cerinţele legale de formă, întrucât în versiunea în vigoare la 30 aprilie 2010 a H.G. nr. 780/2006 - termenul limită pentru depunerea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră – constatarea faptei şi aplicarea sancţiunii ar fi trebuit făcute prin proces-verbal de către Garda Naţională de Mediu şi nu prin decizie a autorităţii pârâte.

Reclamanta a precizat că fapta imputată constituie contravenţie, astfel cum a reţinut instanţa de fond, regimul sancţionator fiind cel reglementat de O.G. nr. 2/2001 şi nu cel stabilit de C. proc. fisc.

În raport de data săvârşirii contravenţiei – 30 aprilie 2010 – a mai arătat reclamanta, sancţiunea contravenţională s-a prescris în termenul de 6 luni prevăzut de art. 13 din O.G. nr. 2/2001 şi oricum, suma stabilită depăşeşte maximul general de 50.000 RON.

Prin întâmpinare, reclamanta a mai precizat că sancţionarea sa este complet lipsită de temei, întrucât societatea nu a generat emisii de gaze cu efect de seră în exces faţă de cota alocată nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de H.G. nr. 780/2006.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise şi a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Astfel, instanţa de fond a constatat în mod nejustificat nulitatea absolută a deciziei de impunere, motivat de faptul că a fost întocmită de o autoritate ce nu avea competenţa legală.

La data emiterii actului administrativ contestat, 17 martie 2011, atât O.U.G. nr. 196/2005 cât şi H.G. nr. 780/2006, fuseseră modificate prin O.U.G. nr. 115/2010 şi respectiv, H.G. nr. 1300/2010, intrând în vigoare şi Ordinul nr. 1004 din 3 martie 2011 al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului.

Potrivit noilor reglementări, situaţia operatorilor ce nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă se constată de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului care o comunică Administraţiei Fondului pentru Mediu, căreia îi revine astfel competenţa de a emite decizie de impunere privind aplicarea penalităţii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. ş) din H.G. nr. 780/2006 modificată şi completată.

Sub acest aspect, pârâta a arătat că a primit comunicarea din 19 ianuarie 2011 prin care Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a prezentat situaţia operatorilor care nu au restituit certificate de emisii de gaze cu efect de seră în condiţiile legii, precum şi numărul de certificate nerestituite, între care se regăseşte şi reclamanta.

Referitor la săvârşirea faptei ce a determinat aplicarea penalităţii, instanţa de fond a reţinut că urmează regimul sancţionator prevăzut de O.G. nr. 2/2001, fiind o contravenţie, epuizată la 30 aprilie 2010, aplicarea amenzii contravenţionale fiind astfel prescrisă.

Curtea constată însă că data săvârşirii faptei nu a fost corect reţinută împrejurare în raport de care, faţă de modificările legislative intervenite în anul 2010, nici regimul juridic sancţionator aplicabil nu a fost bine stabilit.

H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a suferit în anul 2010 mai multe modificări şi completări, prin H.G. nr. 133/2010, H.G. nr. 399/2010 şi H.G. nr. 1300/2010.

Potrivit art. 28 alin. (1) din hotărâre, în varianta introdusă prin H.G. nr. 1300/2010, pentru nerespectarea obligaţiei de restituire până la data de 30 aprilie a fiecărui an a unui număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră se aplică o penalitate de 100 euro, echivalentă în RON, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, ce constituie venit la Fondul pentru Mediu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (22) din O.U.G. nr. 196/2005 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 115/2010, sumele încasate ca urmare a aplicării penalităţii de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, se stabilesc prin decizie.

Potrivit art. 11 alin. (5) din ordonanţă deciziile şi declaraţiile privind stabilirea creanţelor la bugetul Fondului pentru Mediu constituie titluri de creanţă, iar în conformitate cu prevederile art. 12, contribuţiile taxele, penalităţile şi alte sume ce constituie astfel de venituri urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Aşadar, prin noile reglementări, a fost schimbat regimul juridic al faptei şi al sancţiunii pecuniare aplicabile operatorilor care nu respectă obligaţia de a depune certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, fapta nemaifiind contravenţie, iar sancţiunea aplicabilă calificată penalitate, urmând regimul juridic prevăzut de C. proc. fisc., inclusiv normele privind procedura de contestare prevăzută de art. 205 şi următoarele din cod.

Cât priveşte epuizarea faptei constând în nedepunerea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în raport de caracterul continuu al inacţiunii nu se poate susţine că aceasta s-ar fi consumat la data de 30 aprilie 2010, termenul limită prevăzut de H.G. nr. 780/2006.

Revine astfel instanţei de trimitere obligaţia de a stabili pe bază de probe data la care reclamanta, atenţionată despre depăşirea termenului, a depus certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, dată în raport de care fapta constatată constituie sau nu contravenţie şi urmează regimul juridic prevăzut fie de O.G. nr. 2/2001, fie de C. proc. fisc.

Sub acest aspect, reclamanta a susţinut, fără a prezenta dovezi că a depus certificatele la 28 iunie 2010, în timp ce în decizia de soluţionare a contestaţiei din 19 mai 2011 se reţine că la data de 19 ianuarie 2011, la care Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a informat Administraţia Fondului pentru Mediu despre faptul că societatea nu a respectat prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, SC O. SA nu depusese certificatele de emisii.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va casa sentinţa atacată cu trimitere pentru completarea probelor, inclusiv acte lămuritoare, despre data depunerii certificatelor de emisie provenite de la Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

Referitor la recursul privind soluţia de suspendare a executării deciziei de impunere până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, Curtea constată că instanţa de fond nu a motivat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, privind existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, urmând ca la rejudecarea cauzei să se reia şi discutarea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 429/F-CONT din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3896/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs