ICCJ. Decizia nr. 4048/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4048/2012
Dosar nr. 210/44/2011
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Galaţi, reclamanta SC D.C. SRL Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti, anularea Deciziei nr. 18006 din 26 august 2010.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a accesat fonduri SAPARD pentru înfiinţarea unei ferme de creştere a melcilor, îndeplinind toate condiţiile de eligibilitate, pentru buna desfăşurare a activităţii fermei, încheind un contract de colaborare cu societatea A.N.P.B., contract ce avea ca obiect desfacerea produselor rezultate.
A mai arătat reclamanta că ulterior încheierii contractului, societatea cocontractantă a intrat în faliment, astfel că a fost în imposibilitate de a realiza investiţia.
A apreciat reclamanta că falimentul societăţii constituie un caz fortuit, solicitând astfel anularea deciziei emisă de pârâtă.
Prin Sentinţa nr. 296/2011 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 3 din Contractul de finanţare beneficiarul are obligaţia de a respecta pe toată durata contractului, criteriile de eligibilitate şi de selecţie înscrise în cererea de finanţare.
A mai reţinut judecătorul fondului că în urma controlului efectuat s-a constatat că reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze viabilitatea economico-financiară a firmei, având pierderi financiare, aceasta fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la condiţiile ce trebuie respectate în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar nerambursabil prin programul SAPARD, încă de la depunerea cererii de finanţare.
Totodată, potrivit Ghidului Solicitantului aferent măsurii 3.4. submăsura 6, la cererea de finanţare este obligatorie depunerea unui precontract încheiat cu un cumpărător care să asigure desfacerea a cel puţin 30% din produsul obţinut, pentru valorificarea celorlalte produse, beneficiarul având obligaţia de a contracta cu alţi beneficiari în scopul obţinerii veniturilor din exploatarea investiţiei.
A constatat instanţa fondului că reclamanta nu a făcut dovada că a încheiat contracte pentru desfacerea produselor şi a apreciat totodată că rezilierea contractului de colaborare cu societatea A.N.P.B. nu constituie un caz de forţă majoră, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Contractul-cadru.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 296/2011 a formulat recurs reclamanta SC D.C. SRL susţinând netemeinicia şi nelegalitatea acesteia.
În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă aduce următoarele critici sentinţei recurate:
2.1. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe invocată în cauză.
Se arată că prima instanţă, deşi a statuat că este competentă să soluţioneze cauza, nu a menţionat în dispozitivul sentinţei soluţia asupra excepţiei invocată din oficiu la 13 septembrie 2011.
De asemenea, se susţine că în raport de faptul că obiectul litigiului viza o creanţă bugetară, în sumă de 33.330,39 RON, competenţa trebuia stabilită în funcţie de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit criteriului valoric, astfel că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Brăila, secţia contencios administrativ şi fiscal.
2.2. Instanţa nu a făcut o cercetare completă a cauzei, motivarea fiind sumară, eliptică.
Intimata-pârâtă A.P.D.R.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentei şi susţinând că stabilirea competenţei nu se face în funcţie de criteriul valoric, ci în funcţie de rangul autorităţii contractante, iar pe fond acţiunea este neîntemeiată.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente.
Criticile menţionate la pct. 2/2.1. al prezentei decizii se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că este întemeiată excepţia invocată în cauză, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
Astfel cum rezultă din expunerea prezentată anterior, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 18006 din 26 august 2010 emisă de A.P.D.R.P., urmare a soluţionării contestaţiei împotriva Procesului-verbal de constatare nr. 13128 din 25 iunie 2010, prin care a fost stabilită ca debit pentru SC D.C. SRL suma de 33.330,39 RON.
Actele menţionate au fost emise în baza prevederilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la acel moment şi incidentă în cauză, conform art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.
Prin urmare, în ceea ce priveşte procesul-verbal de control, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale O.G. nr. 79/2003:
„Art. 1. - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli.”;
„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri”;
„Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare”;
Art. 3 alin. (4) - (6):
„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”;
Art. 4 alin. (2): „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
Din cuprinsul dispoziţiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal menţionat în prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi cod, respectiv Titlul IX - „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.
Decizia nr. 18006/2010 a fost emisă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.”
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 18006/2010, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În interpretarea şi aplicarea normelor de competenţă cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudenţa Instanţei Supreme s-a reţinut cu caracter unitar că aceste dispoziţii instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond, după cum urmează:
- criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat;
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 RON.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanţă bugetară - în sumă de 33.330,39 RON - asimilată creanţelor fiscale în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul valoric şi revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Brăila, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Brăila, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.
De altfel, această soluţie este în consens cu jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în astfel de litigii, exemplu în acest sens fiind Deciziile nr. 2288/2012, nr. 4290/2011, nr. 1416/2010, nr. 3998/2010, nr. 2654/2010, etc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC D.C. SRL Brăila împotriva Sentinţei nr. 296/2011 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Brăila, secţia de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4042/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4069/2012. Contencios → |
|---|
