ICCJ. Decizia nr. 4054/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4054/2012
Dosar nr. 6518/2/2011
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, r eclamantele T.M.A.E. şi B.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea acesteia la emiterea titlurilor de plată pentru suma de 250.000 lei pentru fiecare (total 500.000 lei), reprezentând măsuri reparatorii cuvenite, potrivit Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi obligarea de a vira în conturile reclamantelor sumele de bani respective.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că prin notificarea nr. 37/2001 au solicitat restituirea imobilului situat în oraşul Haţeg, str. Tudor Vladimirescu, jud. Hunedoara, compus din construcţie, teren aferent în suprafaţă de 3160 mp, notificarea fiind soluţionată de Primăria Oraşului Haţeg prin Dispoziţia nr. 297/2002.
S-a mai arătat că dosarul a fost soluţionat prin emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008, reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 924.464,04 lei.
Prin cererile de opţiune din 21 ianuarie 2009 reclamantele au solicitat să li se emită titlurile de plată şi titlurile de conversie, precizând că, urmare a cererii, au fost emise numai titlurile de conversie, nu şi titlurile de plată.
Au mai susţinut reclamantele că în privinţa cererii de emitere a titlurilor de plată nu pot fi reţinute argumente conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, având în vedere că dreptul de creanţă reprezintă o valoare patrimonială cu caracteristicile unui bun, în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, invocând hotărârea dată în cazul Ramadhi şi alţii împotriva B.
S-a opinat că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a sumei de 500.000 lei începe să curgă de la data emiterii titlului de plată, astfel încât pârâta, prin refuzul de a da curs cererii, prelungeşte în mod nejustificat şi arbitrar acest termen, situaţie inacceptabilă din perspectiva art. 6 paragr. 1 din CEDO.
Relativ la virarea efectivă a sumei de 250.000 lei pentru fiecare, reclamantele au apreciat că termenele şi condiţiile impuse prin dispoziţiile interne - art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - sunt incompatibile cu art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (dreptul la un proces echitabil) şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei.
În ceea ce priveşte depăşirea unei durate rezonabile a procedurii, au fost invocate cauzele Belasin împotriva României, Brumărescu împotriva României., opinându-se că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative.
Au apreciat reclamantele că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei unui just echilibru, fiind puse în situaţia de a mai aştepta încă 2 ani, suportând astfel o sarcină excesivă şi exorbitantă care nu poate fi justificată.
Pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată în raport cu dispoziţiile art. 182 din H.G. nr. 128/2008 şi art. 182 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe fondul cauzei solicitând respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5838 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prematurităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare. Pe fondul cauzei, instanţa a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că , în cazul de faţă, este indiscutabil faptul că dreptul afirmat de reclamante este născut şi actual, având în vedere că Decizia nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezintă un drept de creanţă care s-a născut în patrimoniul reclamantelor.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 30 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010 , act normativ care, la art. III, prevede că emiterea titlurilor de plată prevăzute la art. VII din Legea nr. 247/2005 se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a actului normativ.
Reţinând şi dispoziţiile art. 182 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prima instanţă a constatat că legiuitorul, din raţiuni ce ţin de interesul general public al menţinerii echilibrului bugetar, pe de o parte, a suspendat pe o durată de 2 ani emiterea titlurilor de plată, iar, pe de altă parte, a prevăzut ca plata efectivă să se facă în ordinea depunerii cererilor de opţiune.
În aceste condiţii, judecătorul fondului a apreciat că nu se poate reţine nicio culpă în sarcina pârâtei, în ceea ce priveşte faptul că nu a procedat la emiterea titlurilor de plată şi la plata efectivă către reclamante a despăgubirilor cuvenite, neexistând un refuz nejustificat sau nesoluţionarea culpabilă a cererii reclamantelor.
A fost de asemenea invocată jurisprudenţa CEDO, respectiv Hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a statuat că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă, ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii, reţinându-se că o atare apreciere denotă faptul că măsurile dispuse de legiuitor prin dispoziţiile legale în discuţie constituie o ingerinţă care respectă cerinţa proporţionalităţii, din moment ce astfel de măsuri sunt considerate de CEDO compatibile cu prevederile Convenţiei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs T.M.A.E. şi B.M.A., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Au susţinut recurentele că argumentele extrase din hotărârea CEDO nu au nicio legătură cu obiectul cauzelor în care a fost pronunţată, prima instanţă ignorând soluţia pronunţată în speţele conexe, respectiv de constatare a încălcărilor Convenţiei şi de obligare a statului român la plata despăgubirilor.
A fost redată în extras decizia CEDO apreciată relevantă pronunţată în speţele conexe, respectiv cea a I.F.S., opinându-se că prin această hotărâre s-a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, urmare a neemiterii titlului de despăgubire şi neplăţii sumelor în speţă.
Au susţinut recurentele că aprecierea instanţei de fond în sensul că acestea ar avea drepturi teoretice şi iluzorii, iar Convenţia protejează drepturi concrete şi efective, este total netemeinică, în contextul în care dreptul de creanţă născut prin emiterea deciziei CCSD reprezintă o valoare patrimonială având caracteristicile unui bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
Recurentele au opinat că sunt pe deplin îndrituite a solicita obligarea A.N.R.P. la emiterea titlurilor de plată, neputând fi reţinute argumente conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, o altă interpretare fiind de natură a da naştere arbitrariului.
În ceea ce priveşte cererea de obligare la virarea efectivă a sumei, recurentele au susţinut că dispoziţiile interne aplicabile sunt cele ale art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 şi ale art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, apreciind totodată că termenele şi condiţiile impuse prin acestea sunt incompatibile cu art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi cu art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei.
S-a opinat că, în esenţă, aplicarea celor două texte de lege aduce atingere dreptului recurentelor de a le fi soluţionată cererea de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil, precum şi dreptului de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin decizia C.C.S.D. nr. 3445 din 10 noiembrie 2008.
Au fost invocate dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţia României, conform cărora dacă există neconcordanţă între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile convenţiei, dispoziţiile din urmă au prioritate.
Au apreciat recurentele că aspectele de natură financiară nu pot fi opuse, în condiţiile în care Curtea Europeană s-a pronunţat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurente şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare:
În speţa de faţă, în urma soluţionării Notificării nr. 37/2001, prin care reclamantele au solicitat restituirea imobilului situat în oraşul Haţeg, str. Tudor Vladimirescu, Judeţul Hunedoara, compus din construcţie, teren aferent în suprafaţă de 3.160 mp, Primăria Oraşului Haţeg a emis Dispoziţia nr. 297/2002.
Ulterior, dosarul înaintat pârâtei a fost soluţionat prin emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008, reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 924.464,04 lei.
Prin cererile de opţiune din 21 ianuarie 2009, reclamantele au solicitat să li se emită titlurile de plată şi titlurile de conversie, fiind emise titlurile de conversie în cuantum de 212.232,02 fiecare, reprezentând un număr total de 212.232 acţiuni financiare.
Întrucât titlurile de plată nu au fost emise, reclamantele au formulat cererea nr. 27813/RG din 13 mai 2011 prin care au solicitat pârâtei ca în termen de 30 de zile să procedeze la emiterea titlurilor de plată şi la plata efectivă a despăgubirilor în numerar.
În cauză, este necontestat că recurentele - reclamante sunt titularele Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 pentru despăgubiri în sumă de 924.464,04 lei, iar cererile de opţiune formulate de acestea au fost înregistrate din 21 ianuarie 2009.
Prin sentinţa recurată, Curtea de apel a respins excepţia prematurităţii acţiunii formulate, pe fondul cauzei respingând acţiunea, ca neîntemeiată.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, reglementează procedura de acordare a despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, cu parcurgerea unor anumite etape, iar instanţa are de cenzurat atitudinea pârâtei A.N.R.P. în îndeplinirea obligaţiilor legale într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii administrative, pentru a nu se ajunge la o încălcare a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Din această perspectivă se constată că prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, emiterea titlurilor de plată prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.
Prin art. II din Legea nr. 117/2012, publicată în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012, a fost modificat art. III din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că perioada de suspendare a emiterii titlurilor de plată prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost prelungită până la data de 15 mai 2013, ceea ce face ca acţiunea să nu fie prematură, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, ci condiţionată de termenul stabilit de legiuitor.
Înalta Curte observă că termenul de suspendare, stabilit de legiuitor iniţial la 2 ani şi prelungit, ulterior, prin modificarea de către Legea nr. 117/2012 a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010, până la data de 15 mai 2013, nu este lăsat la aprecierea instanţei, fiind conform dispoziţiilor constituţionale.
Astfel, prin Deciziile nr. 1242/2011, nr. 1365/2011, nr. 1602/2011, nr. 168/2012 şi nr. 499/2012, Curtea Constituţională a statuat că art. III din O.U.G. nr. 62/2010 este constituţional, textul criticat neaducând atingere existenţei dreptului de proprietate, ci prevăzând o modalitate temporară de exercitare a acestui drept.
A mai argumentat Curtea Constituţională că măsura suspendării prevăzută de textul legal criticat nu echivalează cu imposibilitatea valorificării dreptului de creanţă asupra statului, fapt ce ar contraveni dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, ci reprezintă reglementarea unei modalităţi de valorificare determinată de contextul economic actual, caracterizat prin restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar (în acest sens şi deciziile nr. 188/2010, nr. 872/2010 şi nr. 874/2010).
S-a apreciat de asemenea că măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, reprezentând o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate.
Contrar concluziei la care a ajuns prima instanţă, Înalta Curte constată că acţiunea formulată este în parte întemeiată, emiterea titlului de plată fiind însă condiţionată de termenul stabilit de legiuitor prin dispoziţii legale cu privire la care Curtea Constituţională, pronunţându-se, a statuat că sunt constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamante, va modifica sentinţa atacată şi va obliga autoritatea publică pârâtă să emită titlul de plată în termen de 30 de zile de la data de 15 mai 2013.
Văzând cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurente, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea şi va dispune obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de T.M.A.E. şi B.M.A. împotriva Sentinţei civile nr. 5838 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea şi obligă autoritatea pârâtă să emită titlul de plată în termen de 30 de zile de la data de 15 mai 2013.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Obligă intimata - pârâtă A.N.R.P. la plata sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată către recurentele - reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3943/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4200/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
