ICCJ. Decizia nr. 4237/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4237/2012
Dosar nr. 5619/87/2011
Şedinţa de la 18 octombrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii judiciare
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 5619/87/2011, reclamantul Primarul comunei S. a formulat în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Teleorman, contestaţia împotriva încheierii nr. 6 din 07 decembrie 2011 emisă de către pârâta Camera de Conturi a judeţului Teleorman, solicitând anularea acestei încheieri şi admiterea contestaţiei împotriva prevederilor pct. 1 al deciziei nr. 49/2011 cu privire la acordarea sporului de dispozitiv pentru salariaţii din cadrul Instituţiei Primarului comunei S.
2. Hotărârea primei instanţe aflate în conflict
Prin sentinţa nr. 117 din 07 februarie 2012, Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, a a dmis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Teleorman invocată de către pârâta Camera de Conturi a judeţului Teleorman, a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamantul Primarul comunei S. împotriva încheierii nr. 6 din 07 decembrie 2011 emisă de către pârâta Camera de Conturi a judeţului Teleorman, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, prin încheierea nr. 6 din 07 decembrie 2011 emisă de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Camerei de Conturi a judeţului Teleorman, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul Primarul comunei S. împotriva deciziei nr. 49/2011.
Conform art. 228 din Regulament, împotriva acestei încheieri se poate face plângere la secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile Legii contenciosului administrativ, în speţă Curtea de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi „organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi se efectuează potrivit regulamentului aprobat de plenul Curţii de Conturi”, regulament care se publică în M. Of. al României.
Acest regulament nu are dispoziţii contrare Legii 94/1992, stabilind în mod clar competenţa materială de soluţionare a plângerilor împotriva încheierilor pronunţate de Comisiile de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi în favoarea Curţilor de Apel.
3. Hotărârea celei de-a doua instanţe aflate în conflict
Prin sentinţa civilă nr. 3311 din 17 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a a dmis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Primarul comunei S., în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Teleorman şi Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, care stabilesc în favoarea Curţii de Apel competenţa de soluţionare a sesizării formulate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, nu pot contraveni normelor de competenţă stabilite de art. 10 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4522/2011 prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor respective din Regulament.
Potrivit soluţiei de unificare a practicii judiciare adoptată la data de 20 februarie 2012, în şedinţa plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, aparţine Tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect acţiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva măsurilor dispuse prin decizia emisă de Camera de Conturi judeţeană; (2) anularea deciziei emisă de Camera de Conturi judeţeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi judeţeană.
4. Regulatorul de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea încheierii nr. 6 din 07 decembrie 2011 emisă de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Camerei de Conturi a judeţului Teleorman emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei nr. 49/2011.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia Camerei de Conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi Regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de Tribunalele administrativ fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin decizia nr. 4522 din 04 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
În cauza dedusă judecăţii, contestaţia împotriva deciziei nr. 49/2011 emisă de Camera de Conturi a judeţului Teleorman a fost respinsă prin încheierea nr. 6 din 07 decembrie 2011 emisă de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Camerei de Conturi a judeţului Teleorman, astfel încât Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse şi în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Primarul comunei S. în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Teleorman în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 4235/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4252/2012. Contencios → |
---|