ICCJ. Decizia nr. 4131/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4131/2012
Dosar nr. 79/32/2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din data de 3 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în Dosarul nr. 1511/103/2011, a fost sesizată Curtea de Apel Bacău pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007 în raport cu prevederile art. 19 din Legea nr. 19/2000, invocată, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din oficiu, de instanţă.
În motivarea încheierii se arată că Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - Neamţ în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Neamţ a formulat contestaţie împotriva măsurilor dispuse de către pârât, prin care a solicitat să se anuleze deciziile - Adresa. nr. 21173 din 31 decembrie 2010 şi nr. 903 din 11 ianuarie 2011 emise de Inspectoratul Teritorial de munca Neamţ - prin care Inspectoratul Teritorial de Muncă Neamţ a anulat avizul de încadrare în condiţii deosebite a locurilor de muncă din cadrul Laboratorului Sanitar Veterinar aparţinând Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Neamţ şi să se dispună obligarea pârâtului să reînnoiască avizul pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite până la data de 31 decembrie 2011.
În cauză, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a formulat cerere de intervenţie în interesul Guvernului României.
Prin Sentinţa civilă nr. 71 din 29 martie 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate invocată, din oficiu, în cauza privind acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Neamţ în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Teritorial de Muncă Neamţ, Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a admis cererea de intervenţie formulată de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în interesul pârâtului Guvernul României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, chiar dacă actul administrativ a fost abrogat, dacă anterior abrogării sale a produs efecte juridice, posibil aducătoare de vătămări ale drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, cercetarea legalităţii acestuia poate fi cerută oricând pe calea excepţiei de nelegalitate, inclusiv după abrogarea lui, prin urmare legalitatea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 (în prezent abrogată, dar în vigoare la data pentru care se solicită avizul), se impune a fi cercetată.
Instanţa a considerat însă că dispoziţiile art. 14 din H.G. nr. 246/2007 se referă la sancţiunea care intervine în situaţia în care angajatorul nu realizează măsurile dispuse în timpul unui control efectuat şi nu anulează dispoziţiile din art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 care definea care sunt locurile de muncă care întrunesc condiţiile, pentru a fi încadrate ca şi locuri de muncă cu condiţii deosebite.
Conform dispoziţiilor art. 19, alin. (5) din Legea nr. 19/2000 avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite este reglementată de H.G. nr. 246/2007.
Dispoziţiile din art. 14 din H.G. nr. 246/2007 nu anulează dispoziţiile referitoare la definirea locurilor de muncă în condiţii deosebite stabilite prin art. 19 din Legea nr. 19/2000, respectiv că acestea reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc, ci sancţionează situaţia care intervine prin nerespectarea de către angajator a unor măsuri necesare pentru normalizarea condiţiilor de muncă, de prevenire şi protecţie.
Ori, dacă se constată nerespectarea şi nerealizarea acestor măsuri dispuse în urma controlului ITM, anulează avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, aviz care este obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 19, alin. (5) din Legea nr. 19/2000.
Acordarea sau neacordarea avizului prevăzut de alin. (5) din Legea nr. 19/2000, nu anulează dispoziţiile alin. (1) şi prin urmare nici dispoziţiile privitoare la condiţiile în care avizul este anulat nu au acest efect.
Instanţa de fond, constatând că între dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007 nu există nici o contradicţie, a apreciat excepţia de nelegalitate invocată, din oficiu, ca fiind neîntemeiată.
Ca o consecinţă a respingerii excepţiei de nelegalitate, s-a admis cererea de intervenţie formulată de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în interesul pârâtului Guvernului României, apărarea intervenientei fiind considerată utilă în soluţionarea cauzei.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Neamţ a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede în mod imperativ că: "locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc".
Pe cale de consecinţa şi fără echivoc, locurile de muncă în condiţii deosebite, aşa cum sunt ele definite în art. 19 din Legea nr. 19/2000, devin locuri de muncă în condiţii normale atunci când acestea nu mai afectează capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc. Legea nu condiţionează acordarea sau neacordarea avizului de îndeplinirea sau neîndeplinirea măsurilor de prevenire şi protecţie ci, singura condiţie este aceea că aceste locuri de muncă în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.
Astfel, la data anularii avizelor exista încă un grad mare de expunere la risc a salariaţilor din Laboratorul Sanitar Veterinar aparţinând Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Neamţ, afectând în continuare capacitatea de muncă a acestora, sens în care locurile de muncă în condiţii deosebite nu au devenit locuri de muncă în condiţii normale.
Norma de punere în aplicare a unei legi, sau a anumitor texte de lege, nu poate deroga de la aceasta, în sensul că nu poate nici adăuga la aceasta şi nici nu poate ignora anumite aspecte cuprinse în lege.
Aşa cum prevede art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007, acesta completează peste lege, în sensul îngrădirii unor drepturi acordate de lege, respectiv condiţionarea acordării/neacordării acestor drepturi, prin condiţionarea emiterii/neemiterii avizului favorabil, condiţie neregăsită în lege.
Însă, trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum prevede art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 267/2004, respectiv că: „În situaţia în care, în termen de 45 de zile de la constatarea contravenţiei prevăzute la alin. (1) angajatorul nu realizează măsurile dispuse în urma controlului, inspectoratul teritorial de muncă anulează avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, înştiinţând de îndată despre această măsură şi casa teritorială de pensii", norma cuprinsă în art. 19 din Legea nr. 19/2000 este anulată de art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007.
Dacă legea condiţionează doar în situaţia în care: „aceste locuri de muncă în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc", nu poate o normă de aplicare să vină şi să adauge şi alte condiţii, necuprinse în lege. Practic, condiţia cuprinsă în norma de aplicare face inaplicabil art. 19 din Legea nr. 19/2000.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Instanţa de control în mod judicios a analizat întocmai speţa dedusă judecăţii, reţinând faptul că dispoziţiile art. 14 din H.G. nr. 246/2007 se referă la sancţiunea care intervine în situaţia în care angajatorul nu realizează măsurile dispuse în timpul unui control efectuat şi nu anulează dispoziţiile din art. 19, alin. (1) din Legea nr. 19/2000, care efectiv definea locurile de muncă care întrunesc condiţiile pentru a fi încadrate ca şi locuri de muncă cu condiţii deosebite.
Conform art. 19 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite este reglementată de H.G. nr. 246/2007.
Dacă se constată nerespectarea şi nerealizarea măsurilor dispuse în urma controlului ITM, anulează avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, aviz care este obligatoriu conform art. 19 alin. (5) din Legea nr. 19/2000.
Art. 2, alin. (1) din H.G. nr. 246/2007 modificată şi completată prevede foarte clar printre documentele pe bază cărora se poate acorda şi, ulterior reînnoi avizele, planul de protecţie şi prevenire care, în scopul asigurării îmbunătăţirii nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor, trebuie să cuprindă măsuri şi acţiuni eşalonate astfel încât locurile de muncă să se încadreze în condiţii normale.
Retragerea avizului de încadrare în condiţii deosebite precum şi aplicarea amenzilor pentru nerealizarea măsurilor asumate de către angajator în vederea normalizării condiţiilor de muncă pentru care s-a acordat avizul se face în baza H.G. nr. 246/2007.
Din interpretarea logico-juridică a art. 19, alin. (1) din Legea nr. 19/2000, rezultă fără putinţă de tăgadă că acesta defineşte locurile de muncă în condiţii deosebite şi nu modul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Legiuitorul, prin art. 19, alin. (2) din Legea nr. 19/2000 a menţionat următoarele: „Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a Ministerului Sănătăţii, instituţia respectând întocmai legea specială, respectiv H.G. nr. 246/2007 cu modificările şi completările ulterioare”.
Deci, nu art. 19 din lege stabileşte acordarea sau anularea avizului, ci chiar dispoziţiile expres prevăzute de H.G. nr. 246/2007.
Potrivit art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007 „ în situaţia în care, în termen de 45 de zile de la constatarea contravenţiei prevăzute la alin. (1), angajatorul nu realizează măsurile dispuse în urma controlului, inspectoratul teritorial de muncă anulează avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, înştiinţând de îndată despre această măsură şi casa teritorială de pensii".
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, act normativ abrogat prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, locurile de muncă în condiţii deosebite sunt definite ca fiind „acele locuri de muncă care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Este evident faptul că, prevederile amintite definesc locurile de muncă în condiţii deosebite, şi nu fac referire, în concret, la modul de încadrare al acestora în condiţii deosebite.
Înalta Curte constată că la elaborarea actului administrativ au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la acea dată (în prezent abrogată prin H.G. nr. 1.226/2007, republicată), proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, care, potrivit art. 8 alin. (6) din Regulament, „avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor din etapa de avizare".
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Neamţ împotriva Sentinţei civile nr. 71 din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4132/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4130/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
