ICCJ. Decizia nr. 4132/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4132/2012
Dosar nr. 3549/1/2012
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscale - Autoritatea Naţională a Vămilor nr. 7.250 din 02 august 2011, reintegrarea subsemnatei în funcţia publică deţinută anterior, precum şi obligarea la plata despăgubirilor legale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcţie şi până la reintegrarea efectivă.
În motivare, reclamanta a arătat că a fost inspector vamal principal la biroul vamal Aeroport Timişoara până la data de 08 august 2011 când, urmare a Ordinului ANAF nr. 7.250 din 02 august 2011, au încetat raporturile de serviciu prin eliberarea din funcţia publică teritorială de execuţie de inspector vamal grad profesional principal.
Reclamanta a considerat că este nelegală şi netemeinică eliberarea sa din funcţia publică deţinută pentru că au fost nesocotite dispoziţiile legale în materie precum şi practica judecătorească constantă, chiar şi după 1989.
S-a precizat că dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici nu au fost respectate de ANAF întrucât nu a ţinut cont de condiţiile şi criteriile stabilite în text, iar atribuţiile postului desfiinţat nu s-au modificat în proporţie de 50% şi nici condiţiile de ocupare a postului referitoare la studii.
Prin cererea care a făcut obiectul Dosarului nr. 159/59/2012, dosar conexat la Dosarul nr. 1320/59/2011, reclamanta a solicitat, în principal, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea următoarelor acte administrative normative: Ordinul nr. 2.406 din 4 iulie 2011, Ordinul nr. 2.407 din 4 iulie 2011, Ordinul nr. 2.589 din 12 iulie 2011, Ordinul nr. 2.619 din 15 iulie 2011, iar, în subsidiar, să se constate inexistenţa acestora din punct de vedere juridic şi inopozabilitatea faţă de reclamantă; anularea examenului organizat în perioada 18 iulie - 29 iulie 2011, în contradictoriu cu secund-pârâta şi constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente emise în baza acestor ordine, respectiv a Ordinului de încetare a raporturilor de serviciu nr. 7.250 din 2 august 2011 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti, cu consecinţa reîncadrării reclamantei în funcţia publică de execuţie deţinută anterior, cu obligarea acestei pârâte la plata drepturilor salariate şi a celorlalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat, actualizate cu rata inflaţiei.
Prin Încheierea din 9 aprilie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii formulării excepţiei de nelegalitate invocată de către reclamantă cu privire la actele administrative reprezentate de Ordinele nr. 2.406 din 4 iulie 2011, Ordinul nr. 2.407 din 4 iulie 2011, Ordinul nr. 2.589 din 12 iulie 2011 şi Ordinul nr. 2.619 din 15 iulie 2011 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, respingând excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ cu privire la care se invocă excepţia de nelegalitate trebuie în mod necesar să fie un alt act decât actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat pe calea acţiunii în contencios administrativ, dar de a cărui legalitate este necesar să se constate că depinde soluţionarea litigiului în fond.
Câtă vreme instanţa a dispus conexarea dosarului în cadrul căruia reclamanta a solicitat pe calea acţiunii directe în contencios administrativ anularea actelor administrative reprezentate de Ordinele nr. 2.406 din 04 iulie 2011, Ordinul nr. 2.407 din 04 iulie 2011, Ordinul nr. 2.589 din 12 iulie 2011 şi Ordinul nr. 2.619 din 15 iulie 2011 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti la Dosarul nr. 1320/59/2011, apare ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată în cadrul acestui din urmă dosar cu privire la aceleaşi acte administrative care fac obiectul acţiunii directe în contencios administrativ.
La pronunţarea hotărârii, Curtea de Apel a avut în vedere şi practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta L.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală.
Recurenta consideră că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 atunci când s-a considerat inadmisibilă excepţia de nelegalitate, în sensul că nelegalitate unui act nu poate fi invocată în acelaşi timp în cadrul aceluiaşi litigiu şi pe calea acţiunii directe şi pe cale incidentă.
Din analiza dispoziţiilor art. 4 se constată că textul se referă la acte administrative individuale, ori în cauză, după cum se poate constata Ordinele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sunt acte administrative cu caracter normativ, care "reglementează" o activitate într-o manieră generală şi impersonală, acest caracter rezultând cu pregnanţă din conţinutul anexei 11 şi 12 la Ordinul nr. 2.407 din 4 iulie 2011, care cuprinde "Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesionalei, sau „Regulamentul de organizare şi funcţionare al comisiei de soluţionare a contestaţiilor” aplicabil funcţionarilor publici şi personalului contractual, aşadar unui număr nedeterminat de persoane, ordine emise conform art. 78 şi 79 din Legea nr. 24/2000, în executarea unor norme primare, legi şi hotărâri de Guvern, respectiv a Legii nr. 188/1999, a Codului muncii, a H.G. nr. 611/2008, a H.G. nr. 110/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de caracterul normativ al Ordinelor enunţate şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, nepublicarea în M. Of., Partea I, atrage inexistenţa din punct de vedere juridic şi inopozabilitatea acestora faţă de reclamantă şi pe cale de consecinţă nulitatea examenului şi a Ordinului Autorităţii Naţionale a Vămilor Bucureşti nr. 7.250/2011. În susţinerea recursului a fost invocată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Recurenta consideră că s-a făcut o greşită calificare a actelor administrative a căror nelegalitate a fost invocată, ca fiind acte administrative individuale.
În opinia recurentei, actele administrative atacate sunt acte administrative cu caracter normativ.
Referitor la acest aspect, trebuie precizat că un act administrativ poate fi calificat ca act administrativ normativ sau individual în raport de conţinutul acestuia şi efectele produse în ordinea juridică.
Actul administrativ normativ este acel act administrativ prin care se formulează reguli de drept generale şi impersonale, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept.
Actul administrativ individual este acel act administrativ prin care se stabilesc reguli precise în legătură cu un număr relativ restrâns şi determinat de subiecţi de drept.
Ordinele a căror nelegalitate este invocată, în prezenta cauză, nu sunt acte administrative cu caracter normativ pentru că ele nu conţin reglementări de principiu, nu au aplicabilitate generală, nu se adresează şi nu produs efecte erga omnes, ci sunt acte cu caracter individual pentru că ele se adresează unui număr restrâns şi bine definit de subiecte de drept, respectiv funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul A.N.V.
Fiind clarificată caracterizarea acestor acte normative, în cauză, devin aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, dispoziţii potrivit cărora „Nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României: b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate”, precum şi dispoziţiile art. 55 alin. (3) din Anexa 1 la H.G. nr. 561/2009: „nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ clasificate potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual”.
Pentru că nu era necesară publicarea actelor administrative cu caracter individual, atacate pe calea excepţiei de nelegalitate, nu vor fi analizate nici consecinţele nepublicării actelor administrative normative.
Legea nr. 554/2004 consacră două tipuri de control al actelor administrative, controlul direct al acestora şi controlul indirect, realizat pe cale incidentală, prin intermediul excepţiei de nelegalitate.
În cazul controlului direct, sesizarea instanţei de judecată se realizează printr-o acţiune principală care are ca obiect anularea sau reformarea actelor administrative, conform procedurii reglementate în Legea nr. 554/2004, în termenele şi condiţiile stabilite prin respectivul act normativ.
Controlul indirect al actelor administrative pe calea excepţiei de nelegalitate este consacrat în art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică ce permite instanţei de contencios să verifice legalitatea actului, iar în situaţia admiterii excepţiei, actul declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune principală în contencios administrativ, având ca obiect anularea Ordinelor nr. 2.406, 2.407, 2.589 şi 2.619/2011 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, iar ulterior, a fost învestită cu examinarea legalităţii aceloraşi acte administrative, prin intermediul procedurii reglementate în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că şi acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit, având în vedere că excepţia de nelegalitate vizează actele administrative a căror anulare reprezintă însuşi obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond.
Înalta Curte apreciază că dispoziţiile legale incidente nu permit exercitarea atât a controlului direct, cât şi a controlului indirect asupra aceloraşi acte, contestate în cadrul aceluiaşi proces.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că examinarea unui act administrativ pe calea directă a acţiunii în contencios administrativ exclude posibilitatea verificării în cadrul aceluiaşi litigiu a legalităţii aceluiaşi act pe calea excepţiei de nelegalitate, în considerarea principiului electa una via, potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de L.A. împotriva Încheierii din 9 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 384/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4131/2012. Contencios → |
---|