ICCJ. Decizia nr. 4171/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4171/2012
Dosar nr. 845/2/2011
Şedinţa publică de la 17 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 5067 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta Fundaţia C. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 2379 din 20 decembrie 2010, pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 233 m.p., întrucât acesta este integral afectat de elemente de sistematizare; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru terenul anterior menţionat; a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul de 233 m.p., în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea de restituire în natură a construcţiei care a existat pe teren la momentul preluării abuzive, întrucât aceasta a fost demolată şi a constatat că nu este posibilă propunerea de despăgubiri pentru construcţia demolată, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice, potrivit cărora construcţiile demolate nu fac obiectul actului normativ menţionat anterior.
Curtea de apel a apreciat că decizia contestată este legală sub aspectul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru construcţia demolată, având în vedere disp. art. 1 alin. (3) din O.U.G. 94/2000 şi pct. 3 din H.G. nr. 1164/2002, acte normative care reglementează dreptul la despăgubiri al cultelor religioase doar pentru construcţiile existente în natură şi terenurile aferente lor, preluate în mod abuziv, nu şi pentru construcţiile demolate, conform prevederilor legale sus-menţionate.
Consideră judecătorul fondului că este neîntemeiată susţinerea reclamantei, în sensul că în cazul construcţiilor demolate ce au aparţinut cultelor religioase devin aplicabile disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care fac referire la stabilirea prin echivalent a măsurilor reparatorii, având în vedere că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000.
Concluzionează instanţa de fond în sensul că sunt excluse din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 imobilele ce au aparţinut cultelor religioase, iar din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 sunt excluse construcţiile demolate ulterior preluării abuzive, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri pentru acest tip de construcţii.
Apreciază judecătorul fondului că interpretarea art. 5 alin. (5) din O.U.G., în sensul invocat de reclamantă, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care respectivul text face referire la despăgubirile care se cuvin cultelor religioase conform disp. O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură (terenuri, nu şi construcţii demolate), iar legea specială este Legea nr. 247/2005 care în Titlul VII reglementează procedura administrativă ce trebuie parcursă pentru obţinerea despăgubirilor.
În hotărârea instanţei de fond se mai reţine că a accepta punctul de vedere exprimat de reclamantă ar înseamnă a aplica în materia retrocedării imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase două acte normative, şi anume O.U.G. nr. 94/2000 pentru restituirea în natură a construcţiilor împreună cu terenurile aferente lor şi pentru acordarea de despăgubiri pentru terenuri ce nu pot fi restituite în natură şi, respectiv, Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate.
Se apreciază că acest fapt contravine atât disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cât şi disp. art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în mod clar că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, precum şi principiului „specialia generalibus derogant”.
Consideră instanţa de fond că împrejurarea că legiuitorul a înţeles să reglementeze retrocedarea acestor imobile prin excluderea dreptului la despăgubiri pentru construcţiile demolate ulterior preluării de către stat, nu justifică aplicarea unui act normativ care are o altă sferă de reglementare, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a constatat conformitatea cu normele constituţionale a disp. art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a pct. 3 din Normele metodologice de aplicare, dispoziţii ce exclud acest drept la despăgubiri (Deciziile nr. 596/2007 şi nr. 911/2007).
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 5067 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Fundaţia C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 C. proc. civ.
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi a dispoziţiilor pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.
Astfel, susţine recurenta că prima instanţă a respins contestaţia reţinând că imobilele care au aparţinut cultelor religioase sunt excluse din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, după cum construcţiile demolate ulterior preluării abuzive sunt excluse din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri pentru acest tip de construcţii, ca rezultat al interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale aplicabile în condiţiile în care O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri pentru construcţiile demolate, ca măsuri reparatorii prin echivalent.
În opinia recurentei dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri pentru construcţiile demolate ulterior preluării abuzive este reglementat în mod expres, cu precizarea că măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.
Consideră recurenta că actul normativ special prevăzut de dispoziţiile art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, contrar celor susţinute de prima instanţă, este Legea nr. 10/2001, mai precis este vorba de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din respectivul act normativ.
În opinia recurentei excluderea aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte imobilele ce au aparţinut cultelor religioase, conform art. 8 alin. (2) din acest act normativ, şi supunerea lor dispoziţiilor din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000 este valabilă numai pentru aspectele pe care această din urmă ordonanţă le reglementează.
Consideră recurenta că interpretarea instanţei de fond în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 nu fac trimitere la Legea nr. 10/2001, înţeleasă ca act normativ special în ceea ce priveşte construcţiile demolate ce au aparţinut cultelor religioase, este, în realitate, o interpretare ce permite lipsirea dispoziţiilor legale în discuţie de orice efect juridic.
Mai mult, trebuie observat că textul nu face distincţia pe care prima instanţă a făcut-o atunci când a pronunţat sentinţa recurată, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului general de interpretare a actelor normative ubi lex non distinguit, nec nos distingure debemus.
În aceste condiţii, concluzia primei instanţe, în sensul că nu este reglementat dreptul la despăgubiri pentru construcţiile demolate este în mod evident greşită, câtă vreme, în realitate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres acest aspect, stabilind dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite contrariul ar echivala cu o limitare nejustificată a dreptului unei persoane de a solicita şi obţine despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către statul român, limitare de natură a încălca principiul constituţional al egalităţii în drepturi, instituindu-se astfel privilegii şi discriminări pe considerente arbitrare.
În ceea ce priveşte dreptul instanţei de judecată de a pronunţa ea însăşi o hotărâre de acordare de despăgubiri pentru construcţia demolată, consideră recurenta că acesta este incontestabil şi rezultă din aplicarea prin analogie a raţionamentului avut la pronunţarea Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând hotărârea primei instanţe prin prisma criticilor înfăţişate de recurentă, faţă de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.
Faţă de împrejurările cauzei, astfel cum sunt acestea reliefate în expunerea rezumativă a hotărârii primei instanţe, raportat şi la conţinutul cererii de recurs, rezultă că problema de drept ce se impune a fi dezlegată se rezumă, în mod evident, la a stabili dacă pot fi acordate sau nu despăgubiri pentru bunurile imobile în natură construcţii preluate de stat în mod abuziv din proprietatea unor culte religioase şi demolate la data formulării unei cereri de retrocedare şi implicit la stabilirea cadrului legal incident în soluţionarea unei astfel de cereri, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum susţine recurenta sau O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum se reţine în considerentele hotărârii recurate.
Astfel, cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în cauză nu este contestat faptul că actul normativ care reglementează restituirea bunurilor (mobile/imobile) care au aparţinut cultelor religioase din România este O.U.G. nr. 94/2000, în aplicarea căreia au fost emise Norme metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005.
Ceea ce contestă recurenta, printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este incidenţa respectivului act normativ în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor pentru construcţiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase şi care, ulterior, au fost demolate, invocând în acest sens, ca şi argumente de drept dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, precum şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2000.
În opinia recurentei, ar trebui acordate măsuri reparatorii în echivalent şi pentru construcţiile demolate la data formulării cererii de retrocedare, însă în condiţiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă dreptul comun în materia retrocedărilor, ceea ce, cum în mod corect a apreciat şi judecătorul fondului, nu poate fi acceptat în condiţiile în care în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 consacră caracterul special al respectivului act normativ în materia retrocedării bunurilor care au aparţinut cultelor religioase, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 scoate de sub incidenţa sa în mod expres soluţionarea cererilor de restituire a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, fără a face vreo distincţie între categoriile de bunuri supuse retrocedării.
Teza recurentei a fost combătută judicios de prima instanţă, cu o motivare convingătoare pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte, adăugând, totodată, şi faptul că din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, este lesne de observat că legiuitorul a limitat sfera cererilor de retrocedare în cazul bunurilor preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase la bunurile existente la data formulării cererii de retrocedare, indiferent că este vorba de bunuri imobile (construcţii) sau bunuri mobile, o astfel de reglementare fiind în acord cu exigenţele dispoziţiilor alin. (2) a art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte apreciază, însă, contrar celor susţinute de recurentă, că extinderea limitelor stabilite de art. 1 alin. (3), prin prisma art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, nu reprezintă o respectare a principiului interpretării normelor legale în sensul aplicării lor şi pentru producerea de efecte juridice, ci o veritabilă legiferare, iar o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.
Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei în sensul că art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 este o normă de trimitere la legea specială în cazul măsurilor reparatorii solicitate pentru construcţiile demolate, respectiv Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care stabilirea sensului respectivei norme legale trebuie făcută prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, şi nu printr-o interpretare izolată ruptă de alte norme juridice, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Aşadar, respectiva normă legală are în vedere, în acord cu limitele stabilite prin art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, act normativ care nu poate fi extins pe cale pretoriană la alte ipoteze decât cele prevăzute de lege, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele existente la data formulării cererii de retrocedare şi care nu pot fi restituite în natură, şi nu imobilele demolate, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, iar legea specială este Legea nr. 247/2004, şi nu Legea nr. 10/2001.
Nu sunt incidente, în litigiu, nici prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cum în mod greşit susţine recurenta, în condiţiile în care este de necontestat că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat, cum dispune de altfel expres şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel cum, cel puţin în manieră indirectă, s-a statuat şi în decizia Curţii Constituţionale pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă prin acţiunea formulată a solicitat, practic, extinderea obiectului de reglementare al legii şi la alte imobile decât cele expres prevăzute la art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la imobilele în natură construcţii demolate la data formulării cererii de retrocedare.
O asemenea manieră de a proceda ar însemna din partea instanţelor crearea dreptului într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie permis, depăşindu-se astfel funcţia jurisdicţională care presupune aplicarea legii, şi nu crearea acesteia.
Judecătorul tranşează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale şi reglementare, pentru că altminteri ar însemna că ia locul puterii legiuitoare.
Or, aşa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice şi să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Acordând măsuri reparatorii şi pentru alte imobile decât cele stabilite de legiuitor prin art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de contencios administrativ şi-ar aroga practic, o funcţie normativă, creând reguli de drept material noi, ca şi când ar fi avut delegată puterea legislativă.
În felul acesta, s-ar nesocoti principiul care se află la fundamentul oricărui stat de drept, conform căruia puterea judecătorească nu-şi poate crea norme de drept a căror aplicare să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un act de suveranitate, o decizie a instanţei de judecată nu este decât un act de jurisdicţie.
Reţinând aşadar că instanţa de fond, ca şi autoritatea intimată, emitentă a deciziei atacate, a realizat o corectă interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, potrivit cu care cerinţa esenţială pentru ca restituirea să fie posibilă este ca imobilul solicitat să fi existat la momentul formulării cererii de retrocedare, nefiind posibilă lărgirea cadrului de aplicare a acestor texte imperative, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Fundaţia C., împotriva Sentinţei nr. 5067 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4170/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4179/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
