ICCJ. Decizia nr. 4181/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4181/2012
Dosar nr. 709/46/2011
Şedinţa publică de la 17 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 367 din 10 august 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.F.I. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi pe cale de consecinţă a dispus anularea Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011 şi obligarea pârâtei să soluţioneze contestaţia pe fond, precum şi suspendarea executării actelor fiscale până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probatoriul administrat, instanţa de fond a constatat că, în urma controlului realizat de reprezentanţii pârâtei a fost emis Raportul de inspecţie fiscală nr. 18794 din 26 februarie 2010, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii fiscale în sumă de 1.517.663 RON, din care 786.540 RON, T.V.A şi 731.123 RON, obligaţii fiscale accesorii, pentru efectuarea unor tranzacţii imobiliare, pe perioada 2005 - 2008, fără a se înregistra ca plătitor de T.V.A.
În acest context, pârâta a emis Decizia de impunere nr. 17010 din 24 februarie 2010, care, fiind contestată de către reclamant, a fost anulată prin Decizia nr. 95 din 16 iunie 2010, pentru nerespectarea condiţiilor de formă, fiind, ulterior emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010 de către aceeaşi pârâtă; această ultimă decizie de impunere a fost contestată de către reclamant însă pârâta a respins contestaţia pentru tardivitatea formulării, prin Decizia nr. 163 din 18 mai 2011.
Consideră instanţa de fond că soluţia adoptată de către pârâtă este greşită, deoarece nu au fost respectate dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi (3) C. proc. fisc., care impun ca realizarea comunicării către contribuabil să se facă în principal prin transmiterea actului administrativ-fiscal, prin semnătură sau prin poştă, cu confirmare de primire şi în mod excepţional, prin publicitate (când nu se poate realiza în primele variante) prin afişarea, concomitent la organul fiscal emitent şi pe pagina de internet a A.N.A.F.
În cazul reclamantului se constată că comunicarea prin poştă nu a fost realizată, după cum rezultă din înscrisul emis la data de 16 iulie 2010 de către oficiul poştal, condiţii în care în opinia judecătorului fondului, deşi pârâta avea obligaţia să verifice corectitudinea adresei, fie să recurgă la o nouă comunicare la aceeaşi adresă, fie să-l cheme pe reclamant la sediul său pentru a-i comunica direct, a postat pe site-ul său anunţul individual nr. 68148 din 9 august 2010, care evidenţiază doar emiterea unei decizii de impunere, nu şi conţinutul acesteia. În acest context consideră instanţa de fond că fiind singura modalitate de informare, reclamantul, chiar dacă ar fi vizualizat conţinutul acestui anunţ, nu ar fi putut formula contestaţie împotriva deciziei de impunere, fără a o analiza, sub aspectul condiţiilor de formă şi de fond.
Concluzionează instanţa de fond în sensul că din niciuna dintre probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta i-a comunicat reclamantului efectiv decizia de impunere supusă litigiului, la momentul pe care îl pretinde.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării acestor acte fiscale, instanţa de fond a considerat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ (caz bine justificat şi pagubă iminentă).
Astfel, apreciază judecătorul fondului că deşi nu poate analiza fondul cauzei, poate observa din modalitatea de soluţionare a contestaţiei şi din temeiurile de drept inserate în acte, în raport de data la care se pretinde săvârşirea faptelor, îndoiala serioasă creată în privinţa legalităţii respectivelor acte administrative.
În acest sens, reţine instanţa de fond că pârâta a dat dovadă de superficialitate în emiterea actelor fiscale, prin emiterea greşită a Deciziei de impunere nr. 17010 din 24 februarie 2010, precum şi a Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011, emiţând Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 18794/2 din 26 februarie 2010 şi pretinzând că nu are competenţă să o desfiinţeze.
În condiţiile în care nu s-a realizat verificarea legalităţii actelor, pârâta a instituit măsuri asiguratorii, putând bloca bunurile şi conturile reclamantului, privându-l de acestea un interval îndelungat de timp până se va finaliza soluţionarea contestaţiei sale, fapt ce ar putea conduce la o situaţie ireparabilă, chiar dacă, în final contestaţia s-ar soluţiona în favoarea sa. Consideră instanţa de fond că suspendarea executării actelor fiscale nu ar defavoriza-o pe pârâtă, deoarece în cazul respingerii contestaţiei îşi va recupera suma stabilită prin actele fiscale, împreună cu accesoriile aferente.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 367 din 10 august 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 C. proc. civ.
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare formulată de reclamant, o critică adusă instanţei de fond, referitoare la pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, o reprezintă, în opinia recurentei, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, în condiţiile în care suspendarea executării unui act administrativ-fiscal reprezintă o situaţie de excepţie, care poate interveni numai atunci când sunt îndeplinite cumulative cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la aceste condiţii, susţine recurenta că reclamantul nu a adus niciun argument din care să rezulte că subzistă pericolul producerii unei pagube şi că ar fi prejudiciat în vreun mod, de emiterea actelor administrativ-fiscale a căror anulare o solicită. În acest sens se arată că nu poate fi pus în discuţie la această dată pericolul unei eventuale executări silite, în condiţiile în care toate măsurile asiguratorii luate de organul fiscal la data efectuării inspecţiei fiscale au fost desfiinţate pe calea contestaţiei la executare, iar bunurile indisponibilizate au fost înstrăinate.
Consideră recurenta că nici reclamantul, prin motivele invocate în cererea de suspendare, şi nici instanţa de fond în motivarea dată nu au demonstrat existenţa unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ atacat, raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziilor de impunere fiind explicit în ceea ce priveşte stabilirea impozitelor datorate.
Pe fondul cauzei susţine recurenta că soluţia instanţei de fond este nelegală deoarece decizia de impunere a fost comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, în data de 16 iulie 2010, însă avizul poştal din data de 16 iulie 2010 a fost restituit, având în vedere că a expirat termenul de păstrare, în data de 29 iulie 2010, iar plicul conţinând actul administrativ-fiscal sus-menţionat a fost returnat la D.G.F.P. Argeş, purtând menţiunea avizat/reavizat, expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea.
Se arată că întrucât actul fiscal nu a putut fi comunicat prin vreuna din modalităţile prevăzute de art. 44 alin. (2) lit. a) - c) C. proc. fisc., organele fiscale au întocmit Procesul-verbal nr. 68148 din 9 august 2010, procedând la comunicarea actului prin publicitate, fiind afişat la sediul D.G.F.P. Argeş şi pe pagina de internet www.ANAF.ro.
Susţine recurenta că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că organul fiscal s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii comunicării actului fiscal prin toate ipotezele menţionate la art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, motiv pentru care a uzat de prevederile art. 44 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, comunicând actul emis prin publicitate.
Aşadar, în opinia recurentei, Decizia de impunere nr. 59541/2010 a fost comunicată contestatorului la data de 25 august 2010, în termen legal, prin afişare pe pagina de internet în data de 9 august 2010 a Adresei nr. 68148 din 9 august 2010, prin care reclamantul a fost înştiinţat că a fost emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010.
Având în vedere că petentul a formulat şi depus contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010 în data de 9 aprilie 2011, după 227 de zile, deci cu 197 de zile peste termenul legal de 30 de zile prevăzut de lege, susţine recurenta că organul de soluţionare a contestaţiei a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 207 C. proc. fisc., în sensul că a respins ca tardivă contestaţia formulată de reclamant.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând hotărârea primei instanţe prin prisma criticilor înfăţişate de recurentă, faţă de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin Decizia nr. 163 din 18 mai 2011, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a respins ca nedepusă în termen contestaţia împotriva deciziei de impunere, reţinându-se că această contestaţie a fost depusă la data de 9 aprilie 2011, respectiv după 227 de zile de la data comunicării deciziei, deci cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, modificată şi completată.
Dezlegarea dată de instanţa de fond acestei excepţii nu este cea corectă, fiind consecinţa greşitei interpretări şi aplicări a normelor legale amintite prin raportare la materialul probator administrat, aşa încât urmează a fi primite toate criticile formulate de recurentă.
În prealabil, Înalta Curte reaminteşte faptul că în conformitate cu prevederile art. 45 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, actul administrativ-fiscal produce efecte numai din momentul în care este comunicat contribuabilului, obligativitatea comunicării acestuia, în condiţiile legii, fiind instituită prin art. 44 alin. (1).
Codul de procedură fiscală reglementează, prin art. 44 alin. (2), mai multe modalităţi de comunicare a actelor administrativ-fiscale, de natură să asigure confirmarea primirii acestora, precum şi comunicarea prin publicitate (lit. d)), care se efectuează în condiţiile prevăzute la alin. (3).
Într-o corectă aplicare a acestor prevederi legale, prin prisma jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, nu este suficient, aşadar, ca organul fiscal să afirme că nu a putut realiza comunicarea actelor administrativ-fiscale în condiţiile art. 44 alin. (2) lit. a) - c) C. proc. fisc., ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să efectueze comunicarea decât prin publicitate, confirmându-şi, eventual, susţinerile cu probe corespunzătoare.
În raport cu aceste prevederi legale, precum şi cu raţiunea şi efectele comunicării actului administrativ-fiscal, este indiscutabil faptul că se poate recurge la modalitatea de comunicare a acestuia prin publicitate numai atunci când organul fiscal din motive obiective nu a putut comunica actul fiscal într-o altă modalitate decât cea prin publicitate, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.
Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrativ-fiscale se poate formula contestaţie, potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării acestora, sub sancţiunea decăderii, astfel cum rezultă din prevederile art. 205, corelate cu cele ale art. 207 din O.G. nr. 92/2003.
În speţă, deşi instanţa de fond a reţinut, în mod judicios, că prevederile art. 44 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective, nu a observat că organul fiscal a procedat la comunicarea actelor administrative fiscale către intimatul-reclamant prin publicitate doar ca urmare a imposibilităţii realizării procedurii de comunicare prin celelalte modalităţi, în ordinea în care acestea sunt enumerate la art. 44 alin. (2).
Astfel, este lesne de observat că recurenta-pârâtă a dispus comunicarea Deciziei de impunere, „privind TVA şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale” nr. 59541 din 14 iulie 2010, în condiţiile art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, la data de 16 iulie 2010, contribuabilului reclamant, la domiciliul acestuia din Mun. Piteşti, unde de altfel, a avut loc şi inspecţia fiscală parţială, în perioada 23 - 24 februarie 2010; această modalitate de comunicare nu a fost finalizată întrucât plicul a fost returnat la unitatea fiscală la data de 16 iulie 2010 cu menţiunea avizat/reavizat, expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea, condiţii în care s-a procedat la comunicarea actului administrativ contestat prin publicitate, în condiţiile art. 44 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, prin afişarea concomitentă la sediul instituţiei şi pe pagina de internet, a Adresei nr. 68148 din 9 august 2010, prin care intimatul-reclamant era înştiinţat că a fost emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010, conform dovezilor existente la dosarul de fond.
Aşadar, realizarea procedurii de comunicare în această modalitate legală s-a impus faţă de împrejurarea că intimatul-reclamant nu a procedat la ridicarea corespondenţei în legătură cu care a fost avizat la domiciliul său, fapt ce justifică pe deplin comunicarea prin publicitate, fiind lipsite de temei aprecierile instanţei de fond referitoare la necesitatea verificării domiciliului intimatului-reclamant, în condiţiile în care printr-o simplă lecturare a înscrisurilor aflate la dosar se poate observa că nu au existat erori în înscrierea domiciliului fiscal al intimatului-reclamant, în redactarea corespondenţei de comunicare a actelor fiscale, iar o nouă corespondenţă după restituirea primei cu menţiunea expirat termen de păstrare nu era justificată.
Aşadar, recurenta a procedat la comunicarea prin publicitate, în condiţiile art. 44 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, doar după ce nu a fost posibilă comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prevăzută de art. 44 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, din culpa exclusivă a intimatului-reclamant, care nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (art. 108 alin. (4) C. proc. civ.) constând în neridicarea corespondenţei pentru care a fost avizat la domiciliul său.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că actele administrativ-fiscale au fost comunicate intimatului-reclamant, prin publicitate, la data de 25 august 2010, conform art. 44 alin. (2) lit. d), data de la care curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003; cum recurenta-pârâtă a fost învestită cu contestaţia administrativ-fiscală abia la data de 9 aprilie 2011, deci cu depăşirea termenului de 30 de zile, se constată că organul de soluţionare a contestaţiei a aplicat corect dispoziţiile art. 217 alin. (1) C. proc. fisc.
Faţă de dezlegarea dată capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011, Înalta Curte constată că din împrejurările cauzei nu mai rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, aşa încât nu poate reţine îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ca şi condiţie esenţială pentru suspendarea executării, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Cum pentru dispunerea măsurii suspendării este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 14, inexistenţa condiţiei cazului bine justificat face de prisos analiza condiţiei existenţei pagubei iminente.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că sunt întemeiate motivele de recurs formulate în cauză şi că este nelegală şi netemeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de D.G.F.P. Argeş şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva Sentinţei nr. 367 din 10 august 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul D.F.I., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4183/2012. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 4135/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
