ICCJ. Decizia nr. 4230/2012. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4230/2012
Dosar nr. 1467/1/2012
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 4498 din 30 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 3946 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a anulat art. 1 al deciziei nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenţei pentru fapta prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996 în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii contravenţionale, a respins acţiunea reclamantei SC U. SA cu privire la anularea art. 2 al deciziei nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenţei pentru fapta prevăzută de art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996, ca neîntemeiată şi respins cererile de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei ca neîntemeiate.
Totodată, Înalta Curte a menţinut celelalte dispoziţii privind majorarea onorariilor de expert.
Pentru a pronunţa această decizie, (atacată pe calea contestaţiei de faţă), instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă următoarele:
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, instanţa de recurs a avut în vedere faptul că, prin decizia nr. 237 din 12 decembrie 2006, au fost sancţionate SC U. SA şi SC R.R. SA pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, pentru încheierea şi punerea în aplicare a unei înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect partajarea pieţei de retransmisie prin cablu a programelor Tv din municipiul Timişoara, iar prin decizia nr. 1762/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea, a admis acţiunea reclamantei SC R.R. SA şi a anulat decizia nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenţei.
În vederea soluţionării excepţiei prescripţiei din cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs a ţinut cont de efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, deoarece, prin decizia nr. 1762/2009, Înalta Curte a tranşat irevocabil problema prescripţiei extinctive în cazul sancţiunii aplicate, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) faţă de SC R.R. SA, iar litigiul are ca obiect aceeaşi faptă anticoncurenţială, respectiv înţelegerea dintre SC U. SA şi SC R.R. SA în calitate de continuatoare a SC H.F. SA, societate în raport de care s-a apreciat că s-a săvârşit fapta anticoncurenţială de partajare a pieţei de retransmisie prin cablu a programelor Tv din Timişoara.
În aceste condiţii, având în vedere soluţionarea irevocabilă a acţiunii formulate de SC R.R. SA cu privire la fapta constatată prin decizia nr. 237/2006 a Consiliului Concurenţei şi dezlegarea dată asupra prescripţiei extinctive, Înalta Curte a apreciat că soluţia ce se va adopta în cauză trebuie să ţină seama de efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, iar în aceste condiţii, sancţiunea nu mai poate fi aplicată, datorită intervenţiei prescripţiei.
Referitor la fapta prevăzută de art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996, instanţa de control judiciar a analizat, pe de o parte, împrejurările reţinute de Consiliului Concurenţei şi situaţia de fapt, iar pe de altă parte, noţiunea de poziţie dominantă pe o parte din piaţa substanţială, a avut în vedere produsele care fac parte din piaţa respectivă, fiind luaţi în calcul factori precum substituibilitatea, preţurile (costuri), elasticitatea cererii pentru produs şi a concluzionat că SC A. SA a fost în situaţia de a impune tarife majorate fără o justificare obiectivă şi fără posibilitatea de a negocia clauzele contractuale, precum preţ raportat la numărul de programe retransmise, etc.
Totodată, instanţa de recurs a apreciat că pârâtul Consiliul Concurenţei a stabilit corect piaţa relevanţă geografic, prin luarea în calcul a unei părţi din localitate, unde SC A. SA îşi desfăşura activitatea fără concurenţa unor alte societăţi de retransmisie prin cablu (CaTv) pentru că beneficiarii serviciului din zona respectivă nu puteau alege un alt furnizor al aceluiaşi serviciu, iar datorită poziţiei dominante, s-au impus tarife şi clauze contractuale inechitabile, oneroase pentru beneficiar şi, în mod constant, tarifele au fost majorate, fără a exista o motivare obiectivă, deşi au existat şi perioade în care costurile erau în scădere.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a reţinut că lipsa unui alt operator în zona unde consumatorul folosea serviciul a făcut ca acesta să accepte toate condiţiile de furnizare impuse de prestatorul serviciului, astfel că s-a realizat conţinutul constitutiv al faptei reglementat de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 în sensul că au fost impuse preţuri inechitabile de vânzare a serviciului.
Împotriva deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, au formulat contestaţie în anulare SC U. SA Bucureşti, G.S.V., P.B.N.D., U.B., N.O.V., G.D., C.H., O.M.M. şi G.I., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ.
Subliniind că în opinia lor decizia pronunţată în recurs este rezultatul unei greşeli materiale, contestatorii au apreciat ca admisibilă contestaţia în anulare în condiţiile în care este vorba de neobservarea unei informaţii, scuzabilă dat fiind dosarul extrem de voluminos, numărul mare de documente şi informaţii, dar hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei.
S-a arătat că în analizarea existenţei faptei anticoncurenţiale instanţa de recurs a reţinut următoarele două premise:
a) piaţa relevantă (câteva cartiere din municipiul Bucureşti) a fost în mod corect definită de către Consiliul Concurenţei atât sub aspectul geografic cât şi sub aspectul produsului;
b) tarifele SC A. SA au fost majorate fără a exista o motivare obiectivă, deşi au existat şi perioade în care costurile erau în scădere.
Elementul material al faptei contravenţionale prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 rezidă în fapta deţinătorului de a abuza de poziţia sa prin impunerea, în mod direct sau indirect a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile.
Aşadar, practicarea unor tarife şi clauze inechitabile nu este suficientă pentru a determina sancţionarea agentului comercial potrivit legislaţiei concurenţei, fiind necesar să se demonstreze că a fost posibilă această practică urmare unei poziţii dominante deţinute de respectivul agent economic.
De aceea şi instanţa de recurs a reţinut că „datorită poziţiei dominante s-au impus tarife şi clauze contractuale, inechitabile, oneroase pentru beneficiar”.
Or, această concluzie, esenţială pentru soluţionarea corectă a cauzei, este una viciată de neobservarea faptului că tarifele şi clauzele contractuale au fost aceleaşi pe întreg teritoriul României, nefiind diferenţiate între zonele în care SC A. SA deţinea monopol de fapt şi zonele în care SC A. SA nu deţinea un astfel de monopol.
În opinia contestatorilor, aceasta a reprezentat o greşeală materială săvârşită de către instanţa de recurs deoarece informaţia în discuţie este atât de importantă în economia speţei, încât dacă ar fi observat-o instanţa ar fi trebuit să o analizeze şi să motiveze înlăturarea apărărilor fundamentate de către SC U. SA şi de către intervenţii pe aceste informaţii. Or, în cuprinsul considerentelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu există nicio referire cu privire la motivul pentru care a fost înlăturată această apărare.
S-a apreciat în acelaşi timp că este şi întemeiată contestaţia în anulare dacă se verifică, în concret, consecinţele admiterii acestei căi extraordinare de atac din perspectiva interesului urmărit de contestatori.
Astfel, s-ar putea constata inexistenţa caracterului anticoncurenţial al faptei şi, în subsidiar, admiterea contestaţiei ar putea conduce la reducerea amenzii aplicate.
Practicarea unor tarife şi clauze inechitabile nu este suficientă pentru a determina sancţionarea agentului comercial potrivit legislaţiei concurenţei, fiind necesar să se demonstreze legături de cauzalitate dintre poziţia dominantă şi practicarea de tarife şi clauze inechitabile; în speţă nu există nicio legătură de cauzalitate între poziţia deţinută de SC A. SA pe piaţa relevantă specifică şi tarifele practicate pe întreg teritoriul României.
Totodată, dacă s-ar fi avut în vedere unicitatea tarifelor practicate de SC A. SA pe teritoriul României, în lipsa unei poziţii dominante, s-ar fi apreciat că fapta reţinută este una de o gravitate minoră, astfel că acest lucru ar fi atras potrivit art. II A din Ordinul nr, 107/2004 (prin care s-au aprobat Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art. 56 din Legea concurenţei) un cuantum mai redus al bazei de calcul de până la 2% din cifra de afaceri a contravenientului, faţă de procentul de 4% stabilit de Consiliu.
Intimatul Consiliul Concurenţei a precizat, prin întâmpinare, că din argumentele expuse de contestatori rezultă că în realitate se pretinde de către aceştia o eroare de judecată şi nu o eroare materială în sensul la care se referă art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., apreciind că se impune respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Înalta Curte reţine că, din perspectiva normei legale de care se prevalează contestatorii şi din motivarea căii de atac exercitate, contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a, secţiei contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă şi o va respinge în consecinţă pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Art. 318 C. proc. civ. reglementează ceea ce doctrina juridică a numit ca fiind contestaţia în anulare specială, cale extraordinare de atac, de retractare şi care, aşa cum rezultă din chiar formularea legiuitorului, poate fi exercitată numai în condiţiile şi în cazurile precizate expres şi limitativ:
„Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”.
Teza I a textului legal citat priveşte situaţia în care hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
În mod neechivoc, doctrina de specialitate şi jurisprudenţa în această materie au statuat că sunt vizate greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli de ordin formal săvârşite în legătură cu examinarea recursului, mai exact greşeli involuntare şi evidente realizate prin confundarea unor elemente sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei. Ca atare, contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural, deci nu poate fi utilizată pentru reformarea unor greşeli de fond.
În speţă, se observă că se impută instanţei de recurs neobservarea faptului că tarifele şi clauzele contractuale au fost aceleaşi pe întreg teritoriul României, nefiind diferenţiate între zonele în care SC A. SA deţinea monopol de fapt şi zonele în care SC A. SA nu deţinea un astfel de monopol, subliniindu-se că urmare acestei „erori materiale” nu s-a analizat şi nu s-a motivat în considerentele deciziei de recurs înlăturarea acestei apărări fundamentale a intimatei SC U. SA şi a intervenienţilor.
Din întreaga motivare a contestaţiei în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4498/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, rezultă că se impută instanţei de recurs greşeli de fond, arătându-se că o nouă analiză a apărărilor sub aspectul menţionat mai înainte ar putea conduce, fie la constatarea inexistenţei caracterului anticoncurenţial al faptei de către Consiliul Concurenţei în sarcina SC U. SA, fie la reducerea amenzii aplicate.
Aşa cum s-a arătat deja greşelile de fond nu pot fi însă valorificate pe calea contestaţiei în anulare specială, deoarece s-ar accepta ca în afara limitelor stabilite de lege să se rejudece litigiul, rejudecare către care, practic, tind contestatorii.
Criticile prezentate de contestatori în vederea retractării deciziei pronunţate în recurs nu se circumscriu motivului expres prevăzut în art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ceea ce atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC U. SA Bucureşti, G.S.V., P.B.N.D., U.B., N.O.V., G.D., C.H., O.M.M. şi G.I. împotriva deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4221/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4246/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
