ICCJ. Decizia nr. 4402/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4402/2012
Dosar nr. 396.1/2/2010
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 15 ianuarie 2010, reclamantul G.N. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor solicitând:
(i) anularea în parte a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009 pentru aprobarea statului de organizare a Inspectoratului General al Poliţiei Române, prin care Direcţia cazier Judiciar Statistică şi Evidenţe Operative din cadrul IGPR a fost trecută în subordinea IGPR şi prin care a fost desfiinţată funcţia de Director Adjunct al Direcţiei Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţe Operative, ocupată de reclamant;
(ii) repararea pagubei astfel cauzată, prin următoarele măsuri:
a) reînfiinţarea funcţiei de director adjunct al Direcţia Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţe Operative din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi numirea începând cu data eliberării din funcţie, pe această funcţie, pe care reclamantul a ocupat-o prin concurs, începând cu data de 01 iulie 2007;
b) acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale, care i-au fost cauzate, reprezentând diferenţa de venituri salariale, rezultată prin scăderea din sumele care i se cuveneau în condiţiile ocupării efective a funcţiei din care a fost eliberat, a sumelor încasate efectiv în perioada de la momentul eliberării din funcţie şi până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii favorabile reclamantului, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii;
c) acordarea de despăgubiri pentru daune morale, pentru prejudiciu de imagine, afectarea sănătăţii sale şi a carierei profesionale, de 150.000 RON;
(iii) obligarea la plata cheltuielilor de judecată;
(iv) acordarea tuturor drepturilor cuvenite, inclusiv vechimea în funcţia de conducere deţinută, pentru perioada începând cu data eliberării din funcţie şi până la restabilirea situaţiei anterioare.
Prin întâmpinarea formulată la data de 31 martie 2010, pârâtul MAI a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată, are ca obiect de reglementare organizarea unei activităţi de interes public pe teritoriul naţional şi nu stabilirea „locului” Direcţiei Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operative în cadrul Poliţiei Române. Prin utilizarea în conţinutul Legii a noţiunii de „autoritate centrală” s-a urmărit stabilirea competenţelor pentru activităţi în domeniul cazierului judiciar şi nu poziţionarea exactă a Direcţiei Cazier Judiciar în cadrul IGPR.
Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2010, pârâtul MAI a învederat instanţei împrejurarea că Ordinul MAI I/0540 din 9 mai 2009 are caracter „secret”, transmiterea acestuia urmând a fi efectuată cu respectarea prevederilor art. 38 şi art. 39 din anexa la H.G. nr. 585/2002.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 3361 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul G.N. în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul a ocupat funcţia de Director Adjunct al Direcţiei Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operative din cadrul IGPR, până la data de 15 mai 2009, când i-a fost adusă la cunoştinţă Dispoziţia IGPR nr. 1438 din 15 mai 2009 prin care era pus la dispoziţia DGPMB, pe o perioadă de cel mult şase luni, ca urmare a reorganizării IGPR şi a desfiinţării postului de Director Adjunct la Direcţia Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operative (DCJSEO).
Împotriva ordinului MAI, a Dispoziţiei IGPR locale, reclamantul a formulat plângere prealabilă la data de 12 iunie 2009 solicitând revocarea acestuia, reînfiinţarea funcţiei de Director Adjunct al Direcţiei Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operative şi numirea sa în funcţia respectivă.
Prin Adresa nr. 147504 din 16 iulie 2009 MAI i-a comunicat reclamantului Adresa nr. 259767/1/2009 a Direcţiei Juridice a MAI, iar referitor la desfiinţarea funcţiei de Director Adjunct din cadrul Direcţiei Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operative s-a arătat că, în contextul reorganizării IGPR, au fost desfiinţate 42 funcţii de conducere, dintre care 10 de Director Adjunct, printre acestea fiind şi cel de la DCJSEO.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că la data de 15 mai 2009 a intrat în vigoare noul stat de organizare a IGPR, aprobat de Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, prin care Direcţia Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operative din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR.
Ca urmare aplicării acestui nou stat de organizare au fost desfiinţate un număr de 76 de funcţii de conducere din cadrul IGPR, din care: o funcţie de Director General, 13 funcţii de Director, 10 funcţii de Director Adjunct şi 52 funcţii şef serviciu.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reducerea a vizat şi un număr de funcţii de execuţie din IGPR, în scopul diminuării cheltuielilor cu salarizarea.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, reorganizarea IGPR a avut drept consecinţă desfiinţarea funcţiei de Director Adjunct al DCJSEO, prin Dispoziţia IGPR 1438 din 15 mai 2009.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamantul a criticat actele administrative atacate, susţinând că existenţa DCJSEO este stabilită în însăşi legea de organizare şi funcţionare a Cazierului Judiciar din România, Legea nr. 290/2004, care statuează că activitatea privind cazierul judiciar va fi condusă, la nivel central, de DCJSEO, din cadrul IGPR.
Curtea a reţinut că potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, evidenţa informatizată a cazierului judiciar şi evidenţa informatizată dactiloscopică se organizează şi funcţionează în cadrul Poliţiei Române, care asigură şi coordonarea activităţilor desfăşurate în aceste domenii.
De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Poliţia Română are următoarea structură Organizatorică: a) IGPR; b) unităţi teritoriale aflate în subordinea IGPR, DGPMB şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie; c) instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului; d) alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei înfiinţate potrivit legii.
Rezultă astfel că unităţile menţionate la literele b), c), d) nu fac parte din cadrul IGPR ci din cadrul Poliţiei Române.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că trecerea Direcţiei Cazier Judiciar Statistică şi Evidenţă Operativă din aparatul central în subordinea directă a IGPR nu încalcă nicio dispoziţie legală, având în vedere că potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 30/2007, privind organizarea şi funcţionarea MAI cu modificările şi completările ulterioare „încadrarea unităţilor pe categorii, organizarea, funcţionarea şi dotarea acestora se aprobă prin ordin al Ministrului”.
În ceea ce priveşte calitatea de „autoritate centrală” pentru schimbul de date înscrise în cazierul judiciar cu statele membre ale U.E. este atribuită conform art. 5 alin. (3) din Legea 290/2004, IGPR şi nu Direcţia CJSEO aşa cum susţine reclamantul.
Instanţa reţine că modificarea adusă DCJSEO prin ordinul MAI, contestat în prezenta cauză, constă în reorganizarea acesteia în subordinea IGPR, prin reducerea unui număr de funcţii, fundamentarea reorganizării având în vedere considerente de ordin obiectiv, respectiv reducerea cheltuielilor cu salarizarea şi optimizarea activităţii şi nu considerente ce vizează persoana reclamantului.
Potrivit Adresei nr. 147507 din 16 iulie 2009 şi MAI - DGMO, în contextul reorganizării IGPR au fost desfiinţate 42 funcţii de conducere, dintre care 10 de Director Adjunct, instanţa reţinând astfel că nu numai postul reclamantului a făcut obiectul actului administrativ atacat.
În consecinţă, instanţa a concluzionat că Ordinul MAI nr. I/0540/2009 şi implicit Dispoziţia emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Romane nr. 1438 din 15 mai 2009, emisă în baza Ordinului menţionat, au fost emise în limitele competenţelor prevăzute de lege, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, instanţa a reţinut că reclamantul a invocat generic prejudiciul de imagine suferit, afectarea sănătăţii şi a carierei profesionale, fără a-şi motiva în fapt cererea prin indicarea unor împrejurări din care să rezulte în ce măsură drepturile sale ocrotite de Constituţie i-au fost afectate.
3. Recursul declarat de reclamantul G.N.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.N.
Apreciind sentinţa atacată ca nelegală şi netemeinică, recurentul-reclamant a dezvoltat următoarele critici în raport cu soluţia adoptată de instanţa de fond:
- sentinţa a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a art. 5 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, nesocotind alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol care sunt semnificative în soluţionarea cauzei;
- nu a fost clarificat un aspect esenţial, vizând locul Direcţiei Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţă Operativă în raport cu arhitectura stabilită prin art. 5 din Legea nr. 218/2002, înainte de reorganizare şi după reorganizare;
- pe principiul simetriei, dacă locul Direcţiei cazier judiciar, statistică şi evidenţe operative este determinat prin lege, el poate fi modificat tot numai aşa, şi nu prin ordin al ministrului cum ilegal s-a procedat, deşi concluzia instanţei de fond, lipsită de temei legal conţine şi grave erori de logică juridică;
- sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, în sensul că nu s-a dat curs solicitării sale de comunicare a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, în partea ce-l vizează, dată fiind natura de document clasificat nivel „strict secret”, instanţa neavând o minimă preocupare în acest sens;
- în ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a ignorat activitatea desfăşurată în cadrul MAI şi gradul de afectare a sănătăţii sale, dovedit cu numărul de zile de concediu medical.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de prevederile legale incidente şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage, fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Recurentul-reclamant G.N. a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare, în parte, a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, pentru aprobarea statului de organizare al IGPR prin care Direcţia Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţă Operativă din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR, şi prin care a fost desfiinţată funcţia de conducere pe care o ocupa, aceea de director adjunct al respectivei direcţii.
A mai solicitat recurentul-reclamant reînfiinţarea funcţiei deţinute, numirea sa pe aceeaşi funcţie, cu acordarea de daune materiale şi daune morale pentru prejudiciile suferite, în sumă de 150.000 RON.
Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a efectuat în cauză interpretarea şi aplicarea pertinentă, coerentă şi legală a prevederilor incidente, din cuprinsul Legii nr. 290/2004 şi a Legii nr. 218/2002, cu referire şi la Legea nr. 428/2008 dar şi la conţinutul ordinului a cărui anulare parţială a fost solicitată.
Astfel, reţinând că prin noul stat de organizare a Inspectoratului General al Poliţiei Române, aprobat de Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009 prin care Direcţia Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţă Operativă (DCJSEO) din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 76 funcţii de conducere din IGPR, instanţa de fond a analizat susţinerile recurentului vizând pretinsa nelegalitate a actului, atrasă de nerespectarea Legii nr. 290/2004 ce reglementează chiar existenţa DCJSEO.
În acord cu argumentele înfăţişate de instanţa de fond, mai sus arătate în expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii, Înalta Curte apreciază că nu subzistă pretinsele motive de nelegalitate ale actului atacat, vizând reorganizarea IGPR în sensul reducerii unui număr de 76 funcţii de conducere din cadrul respectivei autorităţi.
Este adevărat, astfel cum arată recurentul, că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2004, republicată, activitatea privind cazierul judiciar este condusă la nivel central, de DCJSEO din cadrul IGPR, însă nu mai puţin relevantă în cauză este şi prevederea cuprinsă în art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare.
Această normă legală prevede în mod neechivoc că „încadrarea unităţilor pe categorii, organizarea, funcţionarea şi dotarea acestora, se aprobă prin ordin al ministrului”.
Or, din această perspectivă, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, republicată, ce defineşte excesul de putere ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”, nu se poate reţine că Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, a cărui anulare parţială a solicitat-o recurentul, a fost emis cu depăşirea competenţelor legale atribuite.
În plus, după cum bine a reţinut şi prima instanţă, cu referire la pretinsa încălcare a Legii nr. 290/2004, sub aspectul schimbului de date înscrise în cazierul judiciar cu statele membre ale UE, trecerea DCJSEO în subordinea directă a IGPR, privită ca o măsură de reorganizare susţinută şi impusă de considerente obiective cum ar fi optimizarea activităţii şi reducerea cheltuielilor de salarizare, nu se poate reţine nesocotirea normei indicate întrucât calitatea de „autoritate centrală” în acest scop este atribuită direct în favoarea IGPR şi nu către DCJSEO (art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2004, republicată).
Aşadar, prin utilizarea în conţinutul legii a noţiunii de „autoritate centrală” s-a urmărit stabilirea competenţelor pentru activităţi din domeniul cazierului judiciar şi nu, în mod esenţial, poziţionarea exactă a DCJSEO în cadrul IGPR.
Conchizând pe acest aspect în sensul că nu pot fi primite criticile recurentului, Înalta Curte arată că nu poate reţinută nelegalitatea actului atacat câtă vreme, prin emiterea OMAI I/0540/2009 nu au fost modificate competenţele şi atribuţiile DCJSEO, schimbarea propusă vizând, strict, reducerea funcţiilor existente la nivelul acestei structuri, prin reorganizarea sa în subordinea IGPR, pentru considerentele obiective deja enunţate.
Ca atare, concluzia instanţei de fond nu este nici lipsită de temei legal şi nici ilogică, astfel cum a susţinut recurentul.
Nefondate sunt şi criticile recurentului vizând pretinsa încălcare a dreptului său la apărare câtă vreme necomunicarea invocată a fost generată, obiectiv, de natura actului, cu caracter de „secret de serviciu” care, potrivit Legii nr. 182/2002, privind informaţiile clasificate, impune un regim determinat şi condiţionat de îndeplinirea unor cerinţe expres arătate de verificare şi pentru instanţa de judecată, în cauză fiind realizată aplicarea acestor norme legale.
Respectarea garanţiei impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie în sensul asigurării protecţiei persoanei împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie (CEDO, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, § 52) este asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei şi legalităţii actului atacat au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de recurs, fiind asigurat recurentului un dublu grad de jurisdicţie în faţa unei „instanţe independente şi imparţiale” în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
În fine, nefondate sunt şi criticile referitoare la neacordarea de daune morale, în condiţiile în care, Înalta Curte arată suplimentar argumentelor înfăţişate de prima instanţă, că soluţia adoptată este corectă şi legală în raport de prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată.
Potrivit acestui text de lege, instanţa poate hotărî asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, în cazul soluţionării cererii şi dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Cum în speţă soluţia adoptată a fost de respingere a capătului de cerere principal, instanţa de contencios administrativ nu putea acorda despăgubirile morale solicitate pe temeiul legal invocat, cu atât mai mult cu cât a şi reţinut nemotivarea în fapt a cererii.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.N. împotriva Sentinţei nr. 3361 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4398/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4410/2012. Contencios → |
|---|
