ICCJ. Decizia nr. 4416/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4416/2012
Dosar nr. 392/44/2011
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Galaţi sub nr. 392/44/2011 din data de 30 martie 2011, reclamanta T.N.M. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti să emită decizia de acordare a despăgubirilor, pentru suprafaţa de 3 ha vie, reconstituită conform Sentinţei civile nr. 6023/2008 (Dosar nr. 8163/231/2008).
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precizând că în cauza de faţă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este abilitată să figureze ca parte în proces.
Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia invocată, reţinând că acţiunea introductivă a fost formulată în contradictoriu numai cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 241 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta T.N.M. - prin procurator R.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P - Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în sensul că a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizia de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafaţă de 3 ha situat în com. B., jud. Vrancea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că de la data statuării prin Sentinţa civilă nr. 60123/2008 în sensul îndreptăţirii reclamantei la despăgubiri pentru imobil au trecut mai mult de 2 ani, ceea ce nu este un termen rezonabil în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel încât a apreciat instanţa de primă jurisdicţie faptul că tergiversarea acordării efective a despăgubirilor lipseşte de substanţă dreptul de proprietate al reclamantei, făcând ca aceasta să suporte în continuare o sarcină excesivă, incompatibilă cu spiritul convenţiei.
3. Recursurile declarate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor
Recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
A arătat că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, considerând că instanţa a realizat o confuzie în ceea ce priveşte citarea autorităţilor pârâte în cauză. S-a arătat că trebuia ca reclamanta să-şi precizeze acţiunea în raport de fiecare pârâtă.
Recurenta a precizat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu face parte din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea proprietăţilor, iar în aceste condiţii procedura de citare a fost viciată, fapt ce a condus la privarea C.C.S.D. de dreptul la apărare în prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură care cuprinde mai multe etape.
S-a precizat că la acest moment a fost întocmit raportul de evaluare în dosarul reclamantei, raport care a fost înregistrat cu nr. 22109/R/2010 şi care va fi supus aprobării în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va decide fie în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie în sensul trimiterii dosarului spre reevaluare. Astfel, s-a arătat că nu este vorba de un refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Recurenta Autoritatea Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că această autoritate funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, fiind o entitate diferită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât ambele autorităţi pot sta în instanţă separat.
Recurenta a arătat că în mod greşit a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar soluţia dată de instanţa de fond este nelegală, întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are competenţe în emiterea titlului de despăgubire.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat şi va respinge recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor ca fiind lipsit de interes, pentru considerentele ce urmează:
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că în cauza de faţă Comisia Judeţeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a transmis la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantei şi a fost înregistrat la nr. 20436/FFCC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deşi la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.
Critica formulată de recurentul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizie conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte a constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulată de reclamantă, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională."
Instanţa de control judiciar nu poate reţine criticile formulate de recurentă cu privire la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Înalta Curte reţine că în procesul civil guvernează principiul disponibilităţii părţilor şi văzând petitul cererii introductive, cu privire la partea chemată în judecată de reclamantă şi anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se constată că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă excepţiei invocate.
Cu privire la recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte a constatat că este lipsită de interes cererea recurentei, pentru considerentele ce urmează.
Condiţia interesului în exercitarea căilor de atac este subliniată în mod expres prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, care prevăd că împotriva hotărârilor judecătoreşti pot exercita căile legale de atac, Ministerul Public şi părţile "interesate".
Recurentul nu este suficient să aibă capacitate procesuală (de folosinţă şi de exerciţiu) şi legitimare procesuală, ci mai este necesar ca acesta să justifice un interes în exercitarea căii de atac, constând în remedierea, cu prilejul soluţionării recursului, a hotărârii judecătoreşti atacate, care îi este defavorabilă.
Interesul recurentului în exercitarea căii de atac poate fi nu numai material ci şi moral, sau şi material şi moral, şi trebuie să îndeplinească, în principiu, în mod cumulativ, atributele de a fi legitim, de a fi născut şi actual şi de a fi personal.
Deşi codul de procedură civilă nu defineşte această condiţie de exerciţiu a acţiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic pe care îl poate obţine prin promovarea acţiunii, interes care trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Lipsa totală a interesului recurentului în exercitarea recursului, precum şi lipsa unuia din atributele acestuia are drept consecinţă respingerea căii de atac.
Astfel fiind, Înalta Curte a constatat că recurenta nu justifică niciun interes legitim în promovarea cererii de recurs în cauza de faţă, întrucât nu a fost instituită nicio obligaţie în sarcina acestei instituţii prin hotărârea instanţei de fond.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat şi ca fiind lipsit de interes recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 241 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Respinge recursul formulat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi hotărâri ca fiind lipsit de interes.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4415/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4418/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
