ICCJ. Decizia nr. 4418/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4418/2012
Dosar nr. 5/46/2011
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Piteşti la data de 04 ianuarie 2011, reclamantele C.M., L.(I.)E., G.T.A. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii Universitatea S.H. Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea Universităţii să le elibereze diplomele de licenţă, suplimentele la diplome şi foile matricole, la care au dreptul în urma promovării examenului de licenţă în sesiunea iulie 2009 şi obligarea Ministerului să remită Universităţii imprimatele tip, conforme cu legea, în vederea completării şi eliberării lor de către aceasta din urmă, ca instituţie emitentă a diplomelor de licenţă şi a suplimentelor la diplomă.
La data de 2 martie 2011, reclamantele au precizat petitul vizând pe pârâtul Ministerul Educaţiei în sensul că se solicită obligarea acestuia să remită pârâtei Universitatea avizele necesare obţinerii imprimantelor pentru diplomele de licenţă şi suplimentele la diplomă. Instanţa a constatat însă, că această precizare reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul obiectului, făcută dincolo de termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ. şi, deci, tardivă.
Pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, arătând că eliberarea formularelor pentru diplome a fost confirmată de Minister până în anul 2009, dată de la care s-a refuzat eliberarea. Ca atare, neeliberarea documentelor către reclamante este din culpa Ministerului, care refuză să aprobe necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor anului universitar 2008 - 2009.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 203 din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele C.M., L.(I.)E., G.T.A. şi S.M., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantele s-au înscris în anul 2006 în anul I de studii la Universitatea "S.H.", C.M. la Facultatea de Psihologie din Bucureşti - Specializarea Psihologie, L.(I.)E. la Facultatea de Psihologie Pedagogie din Braşov - Specializarea Pedagogie, G.T.A. la Facultatea de Geografie şi Geografia Turismului din Bucureşti - Specializarea Geografie, iar S.M. la Facultatea de Psihologie din Bucureşti - Specializarea Psihologie, forma de învăţământ ID, finalizând studiile cu examen de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009.
Din ansamblul normelor legale aplicabile cauzei, instanţa a reţinut că pârâta Universitatea trebuia să deţină acreditare sau autorizare provizorie nu numai pentru facultăţile urmate de reclamante, dar şi pentru specializările urmate de acestea şi, implicit, pentru forma de învăţământ la distanţă.
În ce le priveşte pe reclamante, la data înmatriculării lor în anul I de studiu, Specializările Psihologie, Geografie şi Pedagogie din cadrul Facultăţilor precizate mai sus nu erau acreditate/autorizate să funcţioneze provizoriu pentru forma de învăţământ la distanţă (ID), după cum nici ulterior nu au fost acreditate.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că înscrierea reclamantelor la facultate s-a făcut sub imperiul H.G. nr. 916/2005, care nu prevede forma de învăţământ pentru specializările din oferta educaţională a instituţiilor de învăţământ superior prevăzute în anexele acesteia. Însă această "neprevedere" nu trebuie interpretată în sensul că Universitatea putea organiza cursuri ID fără să parcurgă procedura de acreditare/autorizare provizorie pentru un astfel de scop.
Instanţa a reţinut faptul că Universitatea pârâtă nu a avut acreditare/autorizare provizorie pentru forma de învăţământ la distanţă, deşi trebuia, dovadă fiind şi adoptarea O.G. nr. 10/2009.
Chiar dacă actul normativ respectiv a fost adoptat după ce reclamantele au susţinut examenul de licenţă, este evident că le vizează (câtă vreme acestea s-au înmatriculat în anul I universitar în perioada indicată de ordonanţă), respectiv câtă vreme este fără dubiu că are în vedere toate specializările organizate la ID în perioada respectivă, deci şi specializările urmate de reclamante.
Instanţa a reţinut că, din dispoziţiile O.G. nr. 10/2009 şi ale Ordinului Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 5202/2009 pentru aprobarea Metodologiei la care se referă ordonanţa, rezultă că studiile urmate la forme de învăţământ neautorizate sau neacreditate sunt considerate nefinalizate, deşi examenul de licenţă a fost susţinut deja, iar raţiunea constă în asigurarea calităţii educaţiei. Pârâta, fiind o universitate particulară acreditată, înfiinţată prin lege, face parte din sistemul naţional de învăţământ şi trebuie să se supună dispoziţiilor Legii învăţământului nr. 84/1995.
Curtea Constituţională, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată într-o cauză judiciară, a statuat prin Decizia nr. 1646 din 16 decembrie 2010, că "întreg setul de măsuri dispuse prin O.G. nr. 10/2009 (...), în acord cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, reprezintă un mijloc de coerciţie în scopul restabilirii dreptăţii şi impunerii stării de legalitate".
De asemenea, s-a statuat că "ori de câte ori o instituţie furnizoare de educaţie care funcţionează pe teritoriul României aduce atingere ansamblului de acţiuni de dezvoltare a capacităţii instituţionale de elaborare, planificare şi implementare de programe de studiu, este firesc ca, în acord cu însuşi textul constituţional invocat referitor la reglementarea prin lege organică a organizării generale a învăţământului, să se intervină prin acte de natură a restabili ordinea constituţională. Această restabilire privitoare la aspectele particulare nu presupune o legiferare în domeniul legilor organice, ci doar o prezervare a normelor deja statuate, motiv pentru care modalităţile în care se efectuează procesul educaţional, în cadrul regimului general al învăţământului şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, pot face obiectul unei ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare".
Prin urmare, a concluzionat instanţa de fond că reclamantele nu au dreptul să obţină o diplomă de licenţă câtă vreme au urmat forme de învăţământ pentru care universitatea nu avea acreditare/autorizare provizorie, iar simpla lor bună-credinţă în a se înscrie la cursurile oferite de pârâta Universitate nu este suficientă pentru obţinerea unui act legal, ce implică atestarea Ministerului Educaţiei şi o recunoaştere erga omnes a specializării şi calificării lor profesionale.
Instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului este întemeiată în raport cu pretenţiile invocate de reclamante prin cererea de chemare în judecată, în sensul că pârâtul Minister nu are obligaţia de a transmite Universităţii formularele imprimate reprezentând acte de studii, pentru completarea lor de către instituţia de învăţământ. Având în vedere că modificarea petitului respectiv a fost făcută tardiv, după prima zi de înfăţişare, Curtea a reţinut excepţia anterioară în ce-l priveşte pe pârâtul Minister.
Instanţa a constatat că cererea de chemare în garanţie nu se înscrie în condiţiile art. 60 C. proc. civ., întrucât o eventuală cădere în pretenţii a Universităţii faţă de reclamante nu ar fi atras o acţiune judiciară de garanţie sau de despăgubire pentru aceasta în contra Ministerului.
Legătura dintre cererea reclamantelor şi cererea de chemare în garanţie este dată de raportul complex în care sunt implicate toate părţile speţei de faţă, dar fără ca Universitatea să fie în ipoteza de a se întoarce împotriva Ministerului ca împotriva unui garant legal ori convenţional, respectiv pentru despăgubiri. Obligaţia de a elibera actele de studii este distinctă de cea de a da aviz de imprimare pentru formularele reprezentând acte respective, aşa încât nu poate fi vorba despre "despăgubiri" în ipoteza în care Universitatea ar fi fost obligată să elibereze actele de studii. O dovadă este chiar faptul că obligaţia pentru care Universitatea a formulat cerere de chemare în garanţie reprezintă o pretenţie de sine stătătoare şi a reclamantelor, motiv pentru care Ministerul are calitatea de pârât în cauză.
3. Recursul declarat de C.M., L.(I.)E., G.T.A., S.M.
Prin motivele de recurs formulate, recurentele au criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Au prezentat pe larg situaţia de fapt a dosarului, arătând că reţinerile instanţei sunt eronate, întrucât existau, la momentul la care au intrat în ciclul de studiu universitar, două legi, respectiv Legea nr. 84/1995 şi Legea nr. 288/2004, care prevedeau forma de învăţământ urmată de recurente. Au fost indicate şi dispoziţiile Ordinului ministrului nr. 3404/2006 şi ale H.G. nr. 1175/2006, susţinând că examenul de licenţă odată promovat este un drept câştigat, iar licenţiatul are dreptul la o diplomă de licenţă ca finalitate a actului educaţional.
S-a susţinut că prin situaţia creată de Ministerul Educaţiei şi menţinută de instanţa de fond în ceea ce priveşte eliberarea diplomei de licenţă pentru recurentele-reclamante, se constituie ca fiind o încălcare a drepturilor acestora dobândite în mod legitim, precum şi o măsură discriminatorie şi injustă.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Universităţii pârâte la eliberarea diplomei de licenţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzelor în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. fisc., în raport de două criterii şi, anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un act emis de o autoritate publică, care este asimilată unei autorităţi locale, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, în temeiul art. 312 -313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bacău.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de C.M., L.(I.)E., G.T.A., S.M. împotriva Sentinţei nr. 203 din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4416/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4428/2012. Contencios → |
|---|
