ICCJ. Decizia nr. 4668/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4668/2012
Dosar nr. 1625/2/2011
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 9470 din 9 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta D.F., în contradictoriu cu pârâta Universitatea „S.H.” Bucureşti, a fost obligată pârâta Universitatea „S.H.” să elibereze reclamantei diploma de licenţă şi suplimentele la aceasta în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva chematului în garanţie M.E.C.T.S., cu sediul în Bucureşti, sector 1, ca neîntemeiată.
A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea „S.H.” şi a fost obligată chematul în garanţie M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă a reclamantei şi suplimentele la aceasta în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de 50 de lei pe zi de întârziere de la expirarea termenului de 30 de zile până la aprobarea efectivă.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs chematul în garanţie M.E.C.T.S., considerând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H.
3. Soluţia instanţei de recurs
În baza art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza, mai întâi, motivul de nelegalitate, de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., ce vizează încălcarea competenţei unei alte instanţe, motiv de recurs invocat în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din oficiu şi având în vedere că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, în baza art. 312 alin. (1) şi 6 C. proc. civ., va admite recursul declarat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competenţă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamanţilor, care sunt absolvenţi ai Universităţii „S.H.”
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Bucureşti, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.C.T.S, împotriva sentinţei civile nr. 7470 din 9 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4664/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4673/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
