ICCJ. Decizia nr. 4679/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4679/2012
Dosar nr. 101/108/2011
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Comuna Şeitin, reprezentată prin Primarul Comunei Şeitin, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi şi anulat parţial pct. 8 din dispozitivul Deciziei nr. S170 din 17 august 2010 emisă de Camera de Conturi Arad şi Încheierea din 9 decembrie 2010 emisă de Curtea de Conturi în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului de 26.000 lei şi a foloaselor nerealizate aferente acestei sume, reprezentând plăţi efectuate de reclamantă pentru executarea obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 7846 din 29 octombrie 2008, pronunţată de Judecătoria Arad, secţia civilă, în Dosar nr. 56/55/2008.
Totodată, a fost respinsă în rest acţiunea, iar reclamanta nu a solicitat cheltuielile de judecată.
În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că în prezenta cauză, reclamanta Comuna Şeitin a contestat legalitatea actelor Curţii de Conturi - respectiv punctul 8 din dispozitivul Deciziei nr. S/170 din 17 august 2010 emisă de Camera de Conturi Arad şi Încheierea din 9 decembrie 2010 emisă de Curtea de Conturi - acte prin care Curtea de Conturi a dispus conducerii Primăriei Comunei Şeitin să ia măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor estimate la suma totală de 97.898 lei ( 9.161 lei + 56.501 lei + 26.000 lei + 6.236 lei), la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 5.362 lei (554 lei + 3.844 lei + 690 lei + 274 lei), precum şi de recuperare a acestora.
Instanţa a constatat că aceste prejudicii rezultă din următoarele constatări ale Curţii de Conturi:
2. În exerciţiul bugetar 2009, persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică alese, primarul şi viceprimarul comunei, au beneficiat, în mod nelegal de "Spor de dispozitiv", formă de remunerare care excede prevederile art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, art. 3 şi 5 din O.G. nr. 10/2008, precum şi art. 4 din Legea nr. 53/2003.
Valoarea totală a cheltuielilor bugetare reprezentând spor de dispozitiv, angajate şi efectuate cu nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, însumează 9.161 lei, determinând producerea unui prejudiciu în resursele financiare ale bugetului local în aceeaşi sumă, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 554 lei.
3. În baza contractului colectiv de muncă nr. 674 din 23 martie 2009, în exerciţiul bugetar 2009, au fost acordate angajaţilor Primăriei Şeitin - funcţionari publici şi personal contractual, unele venituri de natură salarială, respectiv: spor condiţii vătămătoare, spor de fidelitate, normă de hrană şi sume reprezentare, fără ca aceste drepturi să fie prevăzute de legislaţia în vigoare în materie, încălcându-se prevederile Legii nr. 188/1999, republicată, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2008, coroborat cu prevederile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996.
Mai mult, sporul pentru condiţii vătămătoare a fost acordat în condiţiile în care locurile de muncă, care au beneficiat de acest spor nu au fost stabilite pe baza unor buletine de determinare emise de către autorităţile abilitate în acest sens, aşa cum se prevede la art. 16 alin. (1) şi din O.G. nr. 6/2007.
Valoarea totală a acestor cheltuieli bugetare însumează 56.501 lei (4.801 lei + 51.700 lei), angajarea şi efectuarea lor fiind în contradicţie cu prevederile art. 14 alin. (3) şi 23 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, determinând producerea unui prejudiciu în sumă de 56.501 lei, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 3.844 lei ( 305 lei + 3.539 lei).
4. Din resursele bugetului local Şeitin, în perioada octombrie 2009 - aprilie 2010, a fost achitată unei persoane fizice, în mod nelegal, contrar prevederilor art. 14 alin. (3) şi 23 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, suma de 26.000 lei, reprezentând despăgubiri stabilite de Judecătoria Arad prin sentinţa nr. 7846/2008, care în dispozitivul sentinţei obligă la plata de despăgubiri Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Şeitin, din a cărei culpă s-a produs prejudiciul pentru care instanţa a acordat despăgubirile şi nu unitatea administrativ teritorială comuna Şeitin.
Plata nelegală a acestor despăgubiri a generat un prejudiciu în resursele financiare ale bugetului local în valoare de 26.000 lei, la care se adaugă foloase nerealizate în sumă de 690 lei.
5. În anul 2009, a fost alocată de la bugetul local A.S. "U." Şeitin, suma de 22.000 lei, pusă la dispoziţia reprezentantului asociaţiei în numerar pe baza unor cereri ale acestuia şi nu pe baza unor contracte încheiate în temeiul art. 69 din Legea nr. 69/2000, care să permită un control din partea Primăriei, al modului de utilizare a acestor resurse publice.
Auditul Curţii a reliefat că din suma totală alocată, Asociaţia sportivă nu a justificat cu documente legale suma de 6.236 lei (989,95 lei + 5.246,05 lei), plata acestei sume, producând un prejudiciu în resursele bugetului local, în valoare egală, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 274 lei.
Instanţa de fond a menţinut concluziile actului Curţii de Conturi în privinţa pct. 1, 2, 4, dar au fost anulate parţial actele contestate în privinţa prejudiciului cauzat constând în plata despăgubirilor datorate de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate, în baza Sentinţei nr. 7846/2008.
6. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii privind anularea parţială a pct. 8 din Decizia nr. S/70 din 17 august 2010 şi a Încheierii din 09 decembrie 2010 emise de Curtea de Conturi a României, în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului de 26.000 lei şi a foloaselor nerealizate aferente acestei sume.
1. Soluţia instanţei de recurs
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. S/170 din 17 august 2010 emisă de Camera de Conturi Arad şi a Încheierii din 9 decembrie 2010 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii Conturi a României.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către C.S.C. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (1) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Arad – Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, formulate în faţa instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 469 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4673/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4680/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
