ICCJ. Decizia nr. 4928/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4928/2012
Dosar nr. 6381/2/2011
Ședința publică din 22 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., solicitând obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii.
De asemenea, a chemat în garanţie M.E.C.T.S. pentru recunoaşterea diplomei eliberată de pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a urmat cursurile Universităţii S.H. - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică în perioada 2006 - 2009, a susţinut si promovat examenul de licenţa în sesiunea iulie 2009, iar în urma acestui examen i s-a eliberat adeverinţa nr. 3574/09 iulie 2009.
Chematul în garanţie M.E.C.T.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii solicitând respingerea cererii de chemare în garanţie, având în vedere că potrivit H.G. 536/2010 nu are ca atribuţie recunoaşterea diplomelor eliberate de unităţile de învăţământ.
Prin întâmpinare, pârâta Universitatea S.H. a menţionat că Legea 84/1995 şi Ordinul M.E. nr. 3404/2006 îi permiteau să organizeze formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pentru domeniile în care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi. De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S. prin care a solicitat obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă pentru reclamant, sub sancţiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004, în cuantum de 50 lei/ fiecare zi de întârziere, începând cu a 10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Prin Încheierea de şedinţă din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de M.E.C.T.S.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 6342 din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul M.M. cu domiciliul ales în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că reclamantul este absolvent al Ciclului I studii universitare de licenţă – Facultatea de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti, specializarea Drept din cadrul Universităţii S.H., promoţia 2009, a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, obţinând titlul de licenţiat în Drept, astfel cum se menţionează în adeverinţa nr. 3574 din 09 iulie 2009 eliberată de Universitatea S.H.
Cu privire la evaluarea şi acreditarea programelor de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă, prima instanţă a constatat că instituţia de învăţământ superior are obligaţia de a se supune procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării şi a acestor două forme de învăţământ, pentru perioada 2006 - 2009 în care reclamantul a urmat cursurile Universităţii S.H.- Facultatea de Drept şi Administraţie Publică – Specializarea Drept – forma de învăţământ la distanţă(ID) fiind în vigoare O.U.G. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei care a abrogat Legea 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că, pentru ca instituţia de învăţământ superior să aibă dreptul de a emite diplome pentru absolvenţii formei de învăţământ la distanţă pentru o anumită specializare este necesar ca această formă de învăţământ să fi parcurs procedura acreditării, nefiind suficientă acreditarea formei de învăţământ zi la specializarea respectivă, or, specializarea drept cu forma de învăţământ la distanţă la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti din cadrul Universităţii S.H. nu este prevăzută în vreo H.G. prin care se aprobă Nomenclatorul domeniilor, a structurilor instituţiilor de învăţământ superior şi a specializărilor/programelor de studii universitare de licenţă acreditate de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu.
Conchizând, prima instanţă a constatat că în speţă nu este vorba despre un refuz nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii reclamantului de eliberare a diplomei de licenţă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, în condiţiile în care forma de învăţământ la distanţă pentru specializarea absolvită nu era acreditată.
3. Recursurile declarate de reclamantul M.M. şi pârâta Universitatea S.H.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul M.M., precum şi pârâta Universitatea S.H.
I. Recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi obligarea pârâtei la obligarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, precum şi obligarea chematului în garanţie M.E.C.T.S. la recunoaşterea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă
În esenţă, recurentul - reclamant consideră că este greşită soluţia instanţei de fond, arătând că este îndreptăţit la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă dat fiind faptul că a absolvit cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică ale universităţii, specializarea Drept, în perioada 2006 - 2009 şi a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea iunie - iulie 2009.
II. Recurenta-pârâtă Universitatea S.H. a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe
În motivarea căii de atac, recurenta - pârâtă a arătat că în mod greşit, prima instanţă, prin Încheierea din 29 septembrie 2011, a anulat cererea de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., având în vedere că nu a fost citată cu menţiunea de a timbra cererea.
II Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 3041 C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursurile, pentru considerentele ce urmează.
Instanţa de control judiciar constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul greşitei anulări a cererii de chemare în garanţie, în condiţiile în care din actele de la dosar rezultă că instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din 22 septembrie 2011, a anulat cererea de chemare în garanţie a M.E.C.T.S. ca netimbrată, deşi pârâta Universitatea S.H. nu a fost citată cu menţiunea achitării taxei de timbru.
Potrivit art. 18 alin(1) din Legea nr. 146/1997, determinarea cuantumului taxei judiciare se face de către instanţa de judecată, iar în art. 29 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normative se menţionează că prestatorul serviciului taxabil( în speţă instanţa de judecată) are obligaţia de a comunica plătitorului cuantumul taxei datorate.
Conform art. 36 alin. (2) din aceleaşi norme, în ipoteza în care acţiunile nu cuprind datele sau documentaţia necesară caracterizării actului sau calculării taxelor, sau dacă nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata acestora, instanţele judecătoreşti comunică părţilor obligaţiile în legătură cu taxa de timbru ce trebuie îndeplinite până la primul termen de judecată.
Pe de altă parte, art. 20 alin. (2) şi(3) din Legea nr. 146/1997 statuează că dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma până la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligaţiei fiind sancţionată cu anularea cererii.
Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, că în speţă nu erau aplicabile prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995, atâta vreme cât instanţa nu a pus în vedere pârâtei că are obligaţia timbrării cererii de chemare în garanţie.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenul de licenţă susţinut de reclamant în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomei de licenţă către acesta.
Pârâta poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a I- a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În cauza de faţă, Universitatea S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea SH. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial, ce nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii, cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
În fine, se va avea în vedere şi soluţia de principiu pentru unificarea practicii, adoptată la 20 februarie 2012, în şedinţa plenului judecătorilor, secţiei contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect obligarea unei universităţi să emită un act administrativ sau să efectueze o operaţiune administrativă, întrucât universitatea este asimilată unei autorităţi publice locale.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa încheierea şi sentinţa atacate şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, - secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Admite recursul formulat de M.M. împotriva Sentinţei nr. 6342 din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul formulat de Universitatea S.H. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 şi a Sentinţei nr. 6342 din 1 noiembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal.
Casează încheierea şi sentinţa atacate şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4862/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4911/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
