ICCJ. Decizia nr. 4988/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4988/2012
Dosar nr. 7228/2/2011
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 72282/2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011, emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestaţia formulată de Centrul Judeţean A.P.I.A. Călăraşi împotriva Deciziei nr. 15 din 25 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a judeţului Călăraşi şi anularea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 şi a Deciziei nr. 15 din 25 mai 20011, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 15 din 25 mai 2011, privind înlăturarea deficienţelor constatate în Raportul de audit nr. 4546 din 29 aprilie 2011, încheiat în urma misiunii de "Auditul performanţei privind implementarea, administrarea şi gestionarea programului de identificare şi înregistrare a animalelor şi a utilizării bazei de date în acordarea subvenţiilor şi a altor forme de sprijin din partea statului" la Centrul Judeţean A.P.I.A. Călăraşi pe anul 2007, Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Călăraşi a constatat că:
1. Au fost autorizate la plată, fără a îndeplini condiţiile cumulate de eligibilitate, prime pentru exploataţii de bovine.
Pentru a concluziona astfel Camera de Conturi a Judeţului Călăraşi a reţinut că în cadrul activităţii de control al datelor cuprinse în cererile de plată depuse de solicitanţi (fermieri) şi în documentele anexate acestora, nu s-a avut în vedere şi nu s-a realizat şi verificarea datelor cuprinse în declaraţia pe proprie răspundere depusă de solicitant privitor la inexistenţa debitelor neachitate către bugetul de stat şi bugetul local.
2. Au fost autorizate la plată, fără a îndeplini condiţiile cumulate de eligibilitate, prime pentru ovine/caprine.
La acest punct Camera de Conturi a constatat că din verificarea situaţiei fiscale a solicitanţilor de sprijin financiar, existentă la data limită prevăzută de lege pentru depunerea cererilor (15 iunie 2007), a rezultat că pentru exploataţiile de ovine/caprine, din totalul de 63 elemente din eşantion, aveau debite restante la data de 15 iunie 2007, un număr de 8 solicitanţi persoane juridice.
Împotriva măsurilor impuse prin actul administrativ - Decizia nr. 15/2011, reclamanta a formulat în termen legal contestaţie, prin care a solicitat anularea acesteia ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin Încheierea nr. 47 din 26 iulie 201, Curtea de Conturi a României, a respins contestaţia astfel formulată, menţinând măsurile dispuse prin decizia mai sus precizată.
La data de 12 septembrie 2011 reclamanta a formulat o cerere prin care şi-a completat/precizat acţiunea solicitând suspendarea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 şi a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 15 din 25 mai 2011, anularea în tot a celor două acte emise de către pârâtă şi plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin Sentinţa nr. 6504 din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea astfel cum a fost completată şi precizată de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut ca neîntemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia, Curtea de Conturi ar avea obligaţia de a formula plângeri penale împotriva beneficiarilor sumelor încasate necuvenit sub formă de sprijin, având în vedere prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată.
Textul de lege menţionat anterior şi la care face trimitere reclamanta prin cererea de chemare în judecată, se referă la existenţa unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale de către personalul din cadrul entităţilor verificate.
În cazul în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, Curtea de Conturi are obligaţia potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, de a comunica conducerii entităţii verificate această stare de fapt, iar măsurile pentru recuperarea prejudiciului devin obligaţia conducerii entităţii auditate.
De altfel, la pct. 175 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, se arată faptul că, decizia se emite şi în cazul în care faptele pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale au determinat producerea unor prejudicii, întrucât conducerea entităţii verificate are obligaţia stabilirii întinderii prejudiciului şi a dispunerii măsurilor pentru recuperarea acestuia.
În cazul în care, entitatea verificată, în speţă reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, cu ocazia realizării măsurilor dispuse prin decizia emisă de Camera de Conturi Călăraşi, constată neconcordanţe între declaraţiile pe proprie răspundere ale proprietarilor şi documentele primite de la organele fiscale are obligaţia de a sesiza organul de urmărire penală competent.
A mai reţinut Curtea că din aceste prevederi legale rezultă faptul că Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi are obligaţia formulării de plângeri penale faţă de persoanele care au beneficiat de ajutor necuvenit şi nicidecum această obligaţie nu îi revine Curţii de Conturi.
A apreciat instanţa că neîntemeiate sunt şi susţinerile reclamantei în sensul inexistenţei în competenţa acesteia a obligaţiei de a verifica veridicitatea declaraţiilor date pe propria răspundere de către persoanele care au solicitat acordarea acestor forme de subvenţionare.
Astfel deşi dispoziţiile legale în vigoare la data analizării dosarelor constituite în acest scop de către solicitanţi nu impuneau în mod expres obligaţia reclamantei, prin agenţii săi, de a solicita relaţii de la administraţiile financiare/locale cu privire la existenţa/inexistenţa unor debite la bugetele de stat sau locale, fiind prevăzută expres doar obligaţia de a se depune o simplă declaraţie dată pe proprie răspundere în sensul că nu există la data respectivă astfel de debite, totuşi Curtea a constatat că însăşi reclamanta recunoaşte prin acţiunea introductivă împrejurarea că luând în considerare atribuţiile care revin instituţiei şi reglementate prin Legea nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.P.I.A., în situaţia constatării unei nereguli referitoare la acordarea plăţilor naţionale şi europene, demersurile care pot fi făcute sunt recuperarea sumelor acordate sub formă de sprijin, cu aplicarea dobânzilor şi penalităţilor prevăzute de legislaţia în vigoare şi excluderea de la plata şi de la posibilitatea de a mai depune cereri de sprijin în următorii ani (sancţiune).
De asemenea instanţa a reţinut că la art. 3 lit. o) din Legea nr. 1/2004 se prevede în mod expres faptul că Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură elaborează manuale de proceduri şi metodologii în vederea implementării corespunzătoare a atribuţiilor care îi revin, existând în sarcina reclamantei obligaţia să elaboreze manualele de proceduri pentru verificarea existenţei datoriilor restante la bugetul de stat, iar obligaţia constatării ajutorului necuvenit, calculul şi individualizarea acestuia fiind a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, astfel cum în mod legal a reţinut şi pârâta prin actele atacate în prezenta cauză.
În plus Curtea a constatat că sunt nefondate şi susţinerile reclamantei privind împrejurarea că ar fi încălcată Legea nr. 544/2001 privind furnizarea informaţiilor cu caracter public, având în vedere că nu s-a făcut dovada imposibilităţii(materiale sau juridice) realizării demersurilor impuse de către pârâtă, iar pe de altă parte s-a reţinut că există dispoziţie legală care permite şi obligă instituţiei reclamante să solicite instituţiilor cu atribuţii în domeniu relaţii cu privire la debitele înregistrate de către solicitanţi la data depunerii cererii în vederea obţinerii fondurilor respective, fiind vorba despre necesitatea verificării urmăririi modului în care au fost cheltuite aceste fonduri publice, atribuţie stabilită atât în sarcina pârâtei, cât şi a reclamantei, aceasta din urmă în calitate de instituţie care are obligaţia, potrivit celor anterior menţionate de a verifica, constata eventuale sume neeligibile şi urmări recuperarea acestora.
În raport de aceste considerente s-a constatat că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 15 raportate la art. 14 din Legea nr. 554/2004 privitoare la suspendarea actelor atacate.
În privinţa cazului bine justificat Curtea a reţinut, că nu au fost constatate împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, fiind înlăturate ca neîntemeiate susţinerile reclamantei privind pretinsele nelegalităţi ale actelor a căror suspendare s-a solicitat.
Cu privire la paguba iminentă s-a constatat că nu a fost dovedit de către reclamantă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, în sensul împiedicării activităţii instituţiei reclamante urmare a efectuării demersurilor impuse de către pârâtă, având în vedere şi posibilitatea reclamantei prevăzută de art. pct. 235 - 236 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, în sensul solicitării prelungirii termenelor fixate prin actele atacate.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 6504 din 7 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se apreciază că sentinţa atacată a fost dată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât personalul A.P.I.A. este ţinut a face un control scriptic şi faptic pentru a verifica existenţa exploataţiilor de bovine/ovine/caprine, înregistrate în Registrul Naţional al Exploataţiilor şi înscrierea acestora în acest registru, în sensul că pentru verificarea îndeplinirii primelor trei condiţii de eligibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 295/2007, dar nu şi pentru verificarea veridicităţii celei de-a patra condiţii, aceea ca solicitanţii să nu aibă datorii la bugetul de stat şi/sau local.
Se mai arată că sub acest din urmă aspect, Ordinul prevede expres doar declaraţia pe proprie răspundere a solicitantului, fără ca în articolele următoare să fie reglementate alte verificări în sarcina personalului A.P.I.A., aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
În opinia recurentei măsurile stabilite de Curtea de Conturi în sarcina instituţiei sunt excesive în raport de obligaţiile reglementate în sarcina personalului A.P.I.A., sub aspectul verificării veridicităţii declaraţiilor date de solicitanţi pe propria răspundere.
4. Soluţia instanţei de recurs
La termenul din 23 noiembrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuţia părţilor necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a respins contestaţia formulată de Centrul Judeţean A.P.I.A. Călăraşi împotriva Deciziei nr. 15 din 25 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a Judeţului Călăraşi şi anularea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 şi a Deciziei nr. 15 din 25 mai 20011.
Atât în ceea ce priveşte anularea actelor administrative cât şi în cazul suspendării executării acestora, competenţa materială şi teritorială a instanţei de fond şi de recurs se stabileşte în raport de aceleaşi dispoziţii legale. Astfel, acţiunile ce au ca obiect atât anularea cât şi suspendarea actelor în discuţie, vor fi judecate de aceeaşi instanţă în favoarea căreia s-a stabilit competenţa materială şi teritorială.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832 din 13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, este decizia structurii teritoriale a Curţii de Conturi, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Călăraşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Călăraşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Această soluţie face de prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi împotriva Sentinţei nr. 6504 din 7 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare la Tribunalul Călăraşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2012.
Cu opinia separată a doamnei judecător Gabriela Bogasiu în sensul inadmisibilităţii invocării excepţiei de necompetenţă materială în recurs.
Opinia separată
Contrar opiniei majoritare, consider că instanţa de recurs nu mai putea să invoce din oficiu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., după modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/ 2010.
Astfel, în speţă, acţiunea a fost înregistrată la data de 11 august 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi judecata se supune noilor prevederi procedurale.
Potrivit prevederilor art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului".
La rândul său, art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a fost modificat corespunzător, în prezent având următorul cuprins: "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe invocată în condiţiile legii".
Corelând cele două texte anterior citate, se degajă concluzia că legiuitorul a urmărit ca necompetenţa materială (caz de necompetenţă de ordine publică, potrivit art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.) să poată fi invocată doar până la prima zi de înfăţişare înaintea primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. De aceea, necompetenţa materială poate constitui motiv de recurs, respectiv poate fi invocată din oficiu numai dacă a fost invocată in limine litis, iar prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra excepţiei.
Că regimul juridic al necompetenţei materiale sub aspectul momentului până la care poate fi invocată s-a schimbat, rezultă şi din adoptarea dispoziţiilor art. 136 din C. proc. civ., în prezent acesta stabilind că excepţiile de procedură de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului "în cazurile şi condiţiile legii".
Împrejurarea că judecătorul fondului nu şi-a verificat competenţa conform dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) din C. proc. civ., încheierea din data de 12 septembrie 2011 neconţinând nicio menţiune în această privinţă, nu prezintă relevanţă din perspectiva examinată pentru că validitatea acestui act de procedură nu poate fi examinată în condiţiile art. 299 alin. (1) teza finală, raportat la 282 alin. (2) C. proc. civ. decât prin prisma art. 105 din acelaşi Cod. Or, primul alineat al acestui text a fost, la rândul lui adoptat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că "actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică (...) vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege" iar alineatul al doilea condiţionează declararea nulităţii de existenţa unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea încheierii.
În mod evident, în cauza de faţă nu ne regăsim în niciuna din aceste ipoteze.
În consecinţă, apreciez că prevederile art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot face abstracţie de reglementările speciale aplicabile excepţiei de necompetenţă materială, care au prioritate, consecinţa în plan procesual fiind imposibilitatea invocării acestei excepţii, din oficiu, pentru prima dată în recurs.
De aceea, consider că recursul de faţă trebuia examinat pe fondul său.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4868/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4992/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
