ICCJ. Decizia nr. 5006/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 5006/2012
Dosar nr. 107/42/2012
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 123 din 6 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007 şi H.G. nr. 1025/2003, invocată de reclamantul Sindicatul T.E.S.A.D. din SC C.R. SA, în contradictoriu cu SC C.R. SA, I.T.M. Prahova şi Guvernul României, în Dosarul nr. 5407/105/2010 al Tribunalului Prahova, secţia civilă. Au fost admise cererile de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, formulate de intervenienţii M.S. M.M.F.P.S. şi a fost obligat reclamantul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC C.R. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Actele administrative contestate au fost emise în temeiul prevederilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, şi al dispoziţiilor art. 107 (în prezent art. 108) din Constituţia României.
Acestea au ca obiect de reglementare metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale sau condiţii deosebite şi modalitatea de contestare.
Reclamantul nu a invocat şi nu a dovedit că adoptarea de către Guvern a acestor hotărâri s-ar fi realizat cu încălcarea actelor normative cu valoare juridică superioară în baza cărora s-au emis iar criticile aduse constau în nemulţumiri faţă de conducerea SC C.R. SA care nu constituie motive de nelegalitate.
Niciuna din aceste critici şi niciunul din motivele invocate nu privesc nelegalitatea actelor, nu s-a invocat neconformitatea cu legea în temeiul căreia au fost emise, iar eventualele vătămări ale drepturilor şi intereselor membrilor de sindicat, astfel cum au fost arătate de reclamant, au fost cauzate de nerespectarea legislaţiei muncii de către angajator şi nu de emiterea de către Guvern a hotărârilor a căror nelegalitate s-a invocat pe calea excepţiei.
În ceea ce priveşte motivele invocate de reclamant privind discriminarea, se constată că se contestă în fapt metodologia de stabilire pentru încadrarea în condiţii deosebite sau speciale, nu privesc nelegalitatea H.G. şi nu pot fi invocate pe calea excepţiei de nelgalitate, ci pe cea prevăzută de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare .
Prima instanţă constată, aşadar, că nu s-a făcut dovada de către reclamant a nelegalităţii H.G. contestate, emiterea acestora cu încălcarea principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, excepţia de nelegalitate fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, care nu aduce sentinţei atacate critici ce ar putea fi încadrate în vreunul din motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., ci se rezumă la reiterarea argumentelor invocate în faţa primei instanţe, se arată, în esenţă, următoarele: salariaţii - membri ai organizaţiei sindicale recurente lucrează efectiv în „condiţii deosebite” iar nerecunoaşterea acestei stări de fapt de către reprezentanţii societăţii angajatoare constituie o formă de discriminare; reprezentanţii societăţii angajatoare nu au nici un interes să încadreze locurile de muncă din cadrul societăţii în „condiţii deosebite” sau „condiţii speciale”; prin H.G. nr. 1349/2010 se modifică H.G. nr. 246/2007, în sensul că se desfiinţează locurile de muncă în „condiţii deosebite”. De asemenea, se arată că în mod greşit instanţa de judecată a admis cererile de intervenţie formulate în cauză, de vreme ce intervenienţii nu sunt parte în dosarul de fond, în care a fost invocată excepţia de nelegalitate, şi a stabilit în sarcina recurentului-reclamant obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Actele administrative normative a căror nelegalitate a fost invocată pe calea procedurii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007 şi H.G. nr. 1025/2003, au ca obiect de reglementare criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite şi, respectiv, metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale.
Temeiul juridic în baza căruia au fost elaborate şi adoptate de către Guvern aceste acte administrative îl constituie prevederile art. 19 şi 20 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, a căror punere în executare şi aplicare o realizează.
Astfel, conform prevederilor legale menţionate:
„Art. 19 alin. (1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.
(2) Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a M.M.S.S. și a M.S.F.
(3) H.G. prevăzută la alin. (2) se va adopta în termen de 3 luni de la publicarea prezentei legi în M. Of. al României, Partea a a I- a.
(4) Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute la alin. (2).
(5) Avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Art. 20 alin. (1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:
a) unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;
b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii;
c) aviaţia civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa nr. 1;
d) activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 2.
(2) Alte locuri de muncă în condiţii speciale decât cele prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite numai prin lege.
(3) Metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se vor stabili prin H.G., pe baza propunerii comune a M.M.S.S. şi a M.S.F., în urma consultării C.N.P.A.S.”
Din analiza actelor administrative normative contestate, se constată că acestea reglementează, întocmai cum prevăd dispoziţiile legale în temeiul cărora au fost emise, criteriile, metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite şi în condiţii speciale, şi de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Acestea reprezintă un set de definiţii, criterii, operaţiuni, proceduri şi termene de care angajatorii trebuie să ţină seama pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite sau, după caz, speciale, respectiv pentru reînnoirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, scopul reglementărilor fiind acela al protecţiei persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în acele locuri de muncă.
Recurentul - reclamant nu precizează, nici în cererea prin care se invocă excepţia de nelegalitate, nici în cererea de recurs, care sunt actele normative cu forţă juridică superioară celor contestate cărora acestea din urmă contravin.
Criticile formulate de recurent nu reprezintă motive de nelegalitate, ci nemulţumiri legate de modul în care au fost sau, mai degrabă, nu au fost puse în aplicare de către angajator actele contestate.
Or, potrivit prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care reglementează procedura excepţiei de nelegalitate, cauzele de nelegalitate a unui act administrativ sunt analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ (alin. (2), neavând, deci, relevanţă în această privinţă aspecte ce ţin de modul de aplicare a actului respectiv.
Încadrarea sau neîncadrarea unui loc de muncă într-una din categoriile prevăzute de actele administrative contestate nu reprezintă o chestiune de discriminare ci ţine de îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor, operaţiunilor, şi procedurilor descrise în cadrul aceloraşi acte, în termenele special prevăzute.
Pe de altă parte, este de observat că România, încă înainte de aderarea la U.E., a fost obligată, în vederea integrării, să transpună legislaţia comunitară privind securitatea muncii, respectiv a Directivei cadru nr. 89/391/ CEE, legislaţie care vizează stabilirea unui nivel uniform de securitate şi sănătate în beneficiul tuturor lucrătorilor, obligând angajatorii să adopte măsurile preventive corespunzătoare pentru a spori securitatea şi sănătatea locului de muncă.
De aceea, în raport cu prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, prin H.G. nr. 246/2007 au fost stabilite condiţiile de reînnoire a avizelor existente şi nu se mai pune problema emiterii altora, ci a eliminării locurilor de muncă în condiţii deosebite; actul administrativ normativ în discuţie, asigură, însă, şi continuitatea în această materie, prevăzând că „Locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale încadrate în grupele I şi a II- a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 sunt considerate activităţi desfăşurate în condiţii deosebite, cu excepţia celor care, conform prevederilor Legii nr. 19/2000 cu modificările şi completările ulterioare, sunt prevăzute ca fiind activităţi desfăşurate în locuri de muncă în condiţii speciale” (art. 131).
Nu sunt întemeiate nici susţinerile referitoare la greşita admitere a cererilor de intervenţie şi obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, acestea fiind consecinţa firească a aplicării în speţă a prevederilor art. 49 şi urm. şi art. 274 C. proc. civ., raportat la soluţia pronunţată asupra cererii formulate de reclamant.
Faţă de cele arătate, constatându-se că actele administrative normative supuse controlului de
legalitate nu încalcă drepturi fundamentale şi sunt în acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data editării lor, hotărârea primei instanţe, care a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamant,
va fi menţinută, recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul Sindicatul T.E.S.A.D. din SC C.R. SA împotriva Sentinţei nr. 123 din 6 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5007/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5005/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
