ICCJ. Decizia nr. 5003/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5003/2012
Dosar nr. 2068/2/2010
Ședința publică din 27 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul G.D.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea în tot a art. 2 din H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2009 şi anularea în parte a art. 1 pct. 2 alin. (3), pct. 3, pct. 8 alin. (3) şi pct. 9 lit. a) din acelaşi act normativ.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că H.G. 1013 din 9 septembrie 2009 a fost dată cu încălcarea art. 108 alin. (2) din Constituţia României şi celor mai elementare principii de drept, realizându-se o premieră în domeniu, când printr-o H.G. este modificată şi completată o lege, în speţă Legea 53/2003 C. Muncii. Astfel deşi art. 56 C. muncii reglementează în mod expres situaţiile în care un contract individual de muncă încetează de drept, prin art. 11 din H.G., atacată de mine, contractul individual de muncă al Directorului Adjunct de la SC T.B.R.C.M. SA încetează de drept, fapt care încalcă pur şi simplu toate principiile de drept constituţional întrucât practic printr-o H.G. se modifică şi se completează un text de lege.
Principalul motiv pentru care numitul M.S., fost ministru al muncii, a promovat şi semnat acest act normativ, cu ajutorul nemijlocit al Secretariatului General al Guvernului, care nu a verificat, în mod temeinic conţinutul actului administrativ atacat, permiţând în acest fel ca acesta să fie pus pe ordinea de zi a şedinţei de Guvern, a fost favorizarea numitei E.S. soţia Ministrului Muncii, de a fi angajată iniţial ca Director General Adjunct la SC la care am făcut referire, urmând ca ulterior să fie promovată în funcţia de Director General lucru care s-a şi întâmplat în data de 26 februarie 2010. Se mai impune aici şi precizarea că Acţionar Unic la SC T.B.R.C.M. SA este C.N.P.A.S., instituţie al cărui Preşedinte este numita D.P., cea care a făcut propunerea de modificare a H.G. 1469/2002, care a fost promovată în funcţie şi susţinută politic de fostul Ministru al Muncii M.S. Mai mult s-a dorit şi s-a realizat prin aceasta manevra, un lucru inacceptabil, în sensul că activitatea unei SC, cu capital majoritar de stat, să fie condusă de numita E.S., care ca Director General urma să fie numită şi Preşedintele Consiliului de Administraţie, ceea ce este un nonsens neputând fi în acelaşi timp şi controlat şi controlator şi totodată în contradicţie cu legislaţia în vigoare în materie, SC T.B.R.C.M. SA fiind pusă practic la dispoziţia acesteia. în plus prin modul în care s-a procedat Directorilor de Sucursale li s-a luat garanţia stabilităţii în muncă şi se anulează practic activitatea economică şi financiară deosebită depusă de unii Directori de Sucursale de-a lungul timpului, nesocotindu-se prev. art. 1 şi art. 2 alin. (1) din O.U.G. 79/2008 pentru a exista astfel posibilitatea ca aceştia să fie schimbaţi din funcţie pe criterii subiective şi deşi este o SC, cu capital integral de stat. SC T.B.R.C.M. SA este tratată si condusă ca o firmă privată.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe disp. Legii 554/2004, C. Muncii şi C. proc. civ.
La 8 martie 2010, a intervenit în proces în interes propriu F.V. solicitând anularea art. 2 din H,.G. 1013 din 9 septembrie 2009.
În motivare, intervenientul a arătat că la data intrării in vigoare a H.G. 1013 din 9 septembrie 2009 era director general adjunct al SC T.B.R.C.M. SA al cărei acţionar unic este C.N.P.A.S. si avea un contract individual de munca in fiinţa la acea data cu societatea comerciala la care a făcut referire.
Prin promovarea acestei hotărâri de guvern contractul său de munca a incetat de drept, fapt care este intr-o totala contradicţie cu legea. Astfel desi singurul text de lege care stabileşte in mod expres si exhaustiv, situaţiile in care un contract de munca încetează de drept este art. 56 C. muncii, prin art. 2 din H.G. 1013 din 9 septembrie 2009 C. Muncii este modificat si completat, iar el in mod abuziv in acest fel este privat de funcţia de conducere pe care o dobândise in mod legal precum si de drepturile salariale aferente.
Promovarea si semnarea H.G. de către M.S., fostul ministru al muncii cu complicitatea numitei D.P., Preşedinte C.N.P.A.S. a avut drept scop nu numai inlaturarea sa din funcţie dar si numirea in funcţia de Director General Adjunct Ia SC T.B.R.C.M. SA a numitei E.S., soţia fostului Ministru al Muncii, M.S., care ulterior a fost numita Director General si Preşedinte al Consiliului de Administratie.
La 3 august 2010, pârâtul a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei de interes a reclamantului.
În motivare, pârâtul arătat că pentru a fi parte într-un proces, este necesar să fie întrunite nu numai condiţiile privind capacitatea şi calitatea procesuală, ci şi aceea a existenţei unui interes legitim, născut şi actual, personal şi direct.
„Interesul" este calificat unanim în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile şi de promovare a oricărei forme procedurale ce intră în conţinutul acesteia, nefiind suficientă afirmarea existenţei unui drept actual, ci si justificarea folosului practic urmărit prin punerea în mişcare a procedurii judiciare
Prin urmare, interesul trebuie să fie în legătură cu pretenţia formulată, să existe în momentul în care se exercită dreptul la acţiune, să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva.
Potrivit prevederilor constituţionale ale art. 21 din Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Cap. 1, "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".
Având în vedere şi dispoziţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din Cap. 2 al aceluiaşi Titlu, este fără îndoială că prevederile Legii nr. 554/2004 contenciosului administrativ îşi găsesc suportul în prevederile legii fundamentale.
Exerciţiul dreptului la acţiune şi recunoaşterea interesului legitim nu pot interveni decât în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de legea aplicabilă căii procedurale alese.
Prin Decizia nr. 256/2006, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 52 alin. (1) din Constituţia României, pentru introducerea unei acţiuni în contencios administrativ, persoana vătămată trebuie să demonstreze încălcarea de către autoritatea publică a unui drept al său, sau a unui interes legitim care poate atât privat, cât şi public.
În consecinţă, s-a statuat că persoanele fizice sau juridice pot introduce acţiune în contencios administrativ pentru apărarea unui interes legitim public, mai ales când se are în vedere un act administrativ normativ, acesta reprezentând o măsură eficientă pentru a înlătura din primul moment posibil eventualele abuzuri ale administraţiei publice, cu atât mai mult cu cât interesul legitim public are în vedere şi interesele private ale unei persoane.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la legalitatea actului contestat solicită respingerea acestora.
La 12 august 2010, a intervenit în proces a intervenit în interesul pârâtului M.M.F.P.S., solicitând respingerea cereri principale şi a cererii de intervenţie.
Cererea de intervenţie este justificată de calitatea de contrasemnatar al actului normativ, respectiv H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea H.G. nr. 1/469/2002 privind înfiinţarea SC T.B.R.C.M. SA.
Faţă de solicitarea reclamantului privind anularea, în tot, a art. 2 şi anularea, în parte, a art. 1 pct. 2 alin. (3), pct. 3, pct. 8 alin. (3) şi pct. 9 lit. a) din H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea H.G. nr. 1.469/2002 privind înfiinţarea SC T.B.R.C.M. S.A. învederează instanţei excepţia lipsei calităţii de subiect de sesizare a reclamantului.
Pe fond, intervenientul a arătat că în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1013/2009 pentru modificarea H.G. nr. 1.469/2002 privind înfiinţarea SC T.B.R.C.M. SA, aflată pe site-ul Guvernului României, se stipulează:
"Directorul general şi directorul general adjunct care reprezintă conducerea societăţii îşi vor desfăşura activitatea în baza unui contract de mandat. Directorul general al SC T.B.R.C.M SA va avea şi calitatea de Preşedinte al Consiliului de administraţie. Eliminarea condiţionării ca directorul general să deţină o vechime de 5 ani în structurile M.M.F.P.S.".
Având în vedere faptul că, în prezent, funcţia de director general este vacantată ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, directorul general adjunct execută, prin delegare de competenţă, atribuţiile directorului general.
In acest context, fiind o situaţie cu caracter temporar, la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, mandatul temporar exercitat de directorul general adjunct încetează de drept, urmând a fi derulate procedurile legale în vederea numirii unui nou director general".
Ţinând cont de modificările aduse Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, de O.U.G. nr. 82/2007, potrivit cărora: "prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a O.U. sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, de la data acceptării mandatului", precum şi de faptul că art. 2 din H.G. nr. 1013/2009a fost introdus tocmai ca urmare a caracterului temporar al delegării de competenţă a atribuţiilor directorului general, în vederea încetării de drept a mandatului temporar exercitat de directorul general adjunct şi demarării procedurii legale pentru numirea unui nou director general, rezultă că reclamantul susţine în mod eronat faptul că dispoziţiile H.G. nr. 1013/2009 au fost date cu încălcarea prev. art. 108 alin. (2) din Constituţia României.
Prin urmare, reclamantul se află într-o gravă eroare atunci când susţine că, prin dispoziţiile H.G. nr. 1013/2009, directorilor de sucursale ale SC T.B.R.C.M. SA, " li s-a luat garanţia stabilităţii în muncă"
Mai mult, prevederile H.G. nr. 1013/2009 nu încalcă dispoziţiile art. 115 alin (6) raportat la dispoziţiile art. 41 şi 47 din Constituţie.
Prin Încheierea din 18 februarie 2011, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate deoarece nu este posibilă, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, atacarea pe calea excepţiei de nelegalitate a unui act normativ a cărui nelegalitate formează obiectul cererii principale.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., Curtea s-a pronunţat asupra excepţiilor procesuale care fac de prisos cercetarea fondului cauzei, în tot sau în parte.
În privinţa excepţiei lipsei de interes a reclamantului, Curtea a observat că interesul este o condiţie de exercitare a acţiunii civile.
Interesul este avantajul practic pe care reclamantul îl obţine prin admiterea cererii sale.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ,,orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
In înţelesul prezentei legi persoană vătămată este "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ, sau prin nesoluţionarea, în termenul legal, a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Dreptul vătămat este orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ, iar prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, in măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau interesului legitim privat.
Reclamantul nu a probat existenţa unui drept subiectiv sau interes legitim care să fie încălcat prin H.G. 1013 din 9 septembrie 2009.
Prin Sentinţa nr. 2818 din 8 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului în cererea principală, a respins ca lipsită de interes cererea principală formulată de reclamantul G.D.R., împotriva pârâtului Guvernul României, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile în privinţa cererii de intervenţie în interes propriu, a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul F.V., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a admis cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului de intervenientul M.M.F.P.S.
În privinţa excepţia lipsei procedurii prealabile pe cererea de intervenţie principală, instanţa a observat că intervenientul a depus plângerea prealabilă sub nr. 2858 din 20 octombrie 2009, înregistrată la Secretariatul General al Guvernului. Ulterior, la 2 noiembrie 2009, după cum intervenientul recunoaşte, a retras plângerea prealabilă. Faptul că reclamantul depusese aceeaşi plângere prealabilă şi primise un răspuns negativ, nu îl exonera pe intervenient să nu efectueze procedură prealabilă sau să retragă plângerea prealabilă, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Din aceste motive, plângerea prealabilă retrasă de intervenient nu mai produce efecte juridice, astfel încât în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004, tea va admite excepţia lipsei procedurii prealabile şi va respinge cererea de intervenţie.
Faţa de legătura dintre cererea principală şi cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului de M.M.F.P.S., în baza art. 49 și 56 C. proc. civ., Curtea de apel a admis cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului de M.M.F.P.S.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul G.D.R. şi de intervenientul F.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului reclamantul G.D.R. a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul acestuia care era lămurit şi vădit neîndoielnic. Totodată hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, astfel dacă analizăm prevederile art. 2 alin (1) lit. r) se poate constata că în cauză era vorba de un interes legitim public care nu trebuie să fie legat de un avantaj practic şi de interesul societăţii de a se respecta democraţia constituţională art. 1 alin (5) din Constituţie şi garantarea drepturilor libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Demn de remarcat este faptul că în cazul intervenientului aici este vorba în mod clar de un interes legitim privat în cel mai pur sens juridic al cuvântului.
De asemenea atât reclamantul cât şi intervenientul nu au făcut altceva decât să solicite instanţei cenzurarea unui act administrativ emis cu încălcarea unor norme juridice obligatorii fapt care duce la concluzia în mod indubitabil ca art. 11 din H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2010 este lovit de nulitate absolută cu toate consecinţele ce decurg de aici. A accepta că cererea este lipsită de interes înseamnă a accepta că printr-o H.G. se poate modifica şi completa un text de lege.
În raport cu motivarea făcută de instanţa de fond înseamnă că dacă organele abilitate care ar trebui să-şi exercite rolul activ (şi s-a aici în vedere instituţia avocatului poporului care manifestă pasivitate faţă de astfel de cazuri chiar dacă este subiect de sesizare în înţelesul art. 1 alin (3) din Legea nr. 554/2004) înseamnă ca toată lumea să închidă ochii şi un act administrativ ilegal întocmit cu încălcarea art. 108 alin (2) din Constituţie şi a prev. Legii nr. 24/2000 care aduce avantaje celui care l-a propus şi semnat şi implicit familiei sale.
Analizând în integralitatea ei hotărârea atacată, rezultă de asemenea că în mod greşit instanţa a reţinut că ulterior intervenientul dacă si-a retras plângerea prealabilă a renunţat la dreptul său de a se judeca. Faptul că s-a primit un răspuns negativ echivala cu îndeplinirea condiţiei plângerii prealabile, legea arătând numai că înainte de a te adresa instanţei trebuie să faci această plângere şi să te adresezi organului emitent al actului administrativ, nefiind necesar în acest caz să treacă cele 30 de zile care oricum este numai un termen de recomandare şi nu unul de prescripţie, perimare sau decădere întrucât o persoană se adresează instanţei de contencios în temeiul art. 1 alin. (1)din Legea nr. 554/2004. În plus jurisdicţiile speciale administrative potrivit constituţiei sunt facultative.
În recursul său intervenientul F.V. arată că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, pe considerentul susţinut de pârât - Guvernul României cât si de Ministerul Muncii ca intervenient în interesul pârâtului, că la elaborarea H.G. nr. 1013/2009, au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă si Procedurile pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobate prin H.G. nr. 1226/2007.
Este adevărat că în aplicarea actelor normative menţionate mai sus s-a solicitat avizul instituţiilor interesate, dar analizând observaţiile şi propunerile de îmbunătăţire a prevederilor proiectului de act normativ, devenit H.G. nr. 1013/2009, formulate de organele avizatoare, se constată cu uşurinţă neluarea în seamă a acestora, mai ales cele emise de Ministerul Justiţiei si Libertăţilor Cetăţeneşti, cu referire la formularea art. 2 din H.G. nr. 1013/2009, act administrativ ce face obiectul cauzei.
În ce priveşte „avizul favorabil,, al Consiliului Legislativ, consider că acesta nu numai că încalcă toate principiile de drept, dar creează serioase rezerve în priveşte profesionalismul celor care l-au întocmit si semnat. Comentariile în această speţă a reprezentanţilor (pentru a nu generaliza lipsa de profesionalism la nivelul întregii instituţii) Consiliului Legislativ, legate de propria propunere de redactare a art. II sunt contradictorii şi cum recunosc ei înşişi „discutabilă” . Cu toate că acest aviz este consultativ, pur formal, nu se poate accepta sub nici o formă că o hotărâre a Guvernului poate fi dată şi să cuprindă altceva decât ceea ce prevede imperativ şi expres art. 108(2), raportat la art. 1 alin (5) si art. 16 alin. (2) din Constituţie.
Alt exemplu de consultare formală a instituţiilor administraţiei publice centrale interesate o reprezintă modul de tratare a observaţiilor Ministerului Finanţelor referitoare la eliminarea din proiectul de act normativ a prevederilor legate de introducerea, ca raport de muncă, a contractului de mandat pentru directorii de sucursale,entităţi organizatorice care potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale,,sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale”.
Deşi în întâmpinare Guvernul si în intervenţia sa Ministerul Muncii susţin respectarea dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, în cazul proiectului H.G. 1013/2009, prin postarea lui pe site-ul Ministerului Muncii, este de remarcat ca acesta cât a fost postat nu conţinea art. 2 iar în Nota de fundamentare la Secţ. a 5-a care are drept titlul „ Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare „ – de asemenea publicată pe site-ul iniţiatorului - nu se face referire la efectele acestui proiectului de act normativ, asupra prevederilor C. Muncii, dovadă că acest articol a fost introdus ulterior.
În ce priveşte plângerea prealabilă arată că, în acest sens, a depus la Guvern, în data de 20 octombrie 2009 o astfel de intervenţie, dar sub presiune şi ameninţări, din partea noii conduceri a societăţii, instalate după adoptarea H.G. nr. 1013/2009, a procedat la retragerea acesteia. Acest aspect nu este de natură să ducă la concluzia că s-a renunţat la dreptul de a se adresa instanţei sau de a solicita pe cale formală punerea în funcţiune a organelor jurisdicţionale în sensul de a invoca un drept şi a stărui în realizarea lui.
Faţă de considerentele invocate, ţinând seama de fapte şi probatoriul administrat în cauză, solicită modificarea în tot a sentinţei civile atacate, iar pe fond admiterea cererii aşa cum a fost ea formulată, urmând a dispune anularea art. 2 din H.G. nr. 1013/2009.
În subsidiar, în măsura în care, instanţa nu va reţine acest punct de vedere, atunci solicită casarea sentinţei civile atacată şi trimiterea cauzei spre judecare, în temeiul art. 312 din C. proc. civ.
Recursurile sunt nefondate.
În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte observă că interesul este o condiţie de exercitare a acţiunii civile, înţeles ca folosul practic material ori moral pe care partea îl urmăreşte în judecată.
Art. 8 alin. (1)1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 permite controlul judecătoresc al unui act infralegislativ pe temeiul ilegalităţii obiective a acestuia, control justificat prin prisma interesului public lezat, numai în ipoteza în care persoana care a intentat acţiunea în contencios administrativ justifică un interes în anularea actului, ca urmare a vătămării sale într-un drept prevăzut de lege sau într-un interes legitim (protejat de lege) privat.
În termenii textului legal precitat, acţiunea de contencios administrativ obiectiv promovată de o persană fizică, cum este cazul în speţă, are caracter subsidiar în raport de cererea în contencios administrativ subiectiv a celui care a intentat acţiune, consecinţa fiind că doar în cazul admiterii cererii principale (care are ca temei ilegalitatea subiectivă a actului) poate fi admisă cererea subsidiară.
Or, aşa cum corect a constatat prima instanţă, reclamantul G.D.R. nu a probat vătămarea într-un drept al său prevăzut de lege/interes legitim personal care să fi fost încălcat prin H.G. nr. 1013/2009, astfel că în consonanţă cu prevederile art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004 acţiunea în contencios administrativ a fost respinsă ca lipsită de interes de către prima instanţă.
Prin urmare, examinarea motivelor de recurs referitoare la lezarea interesului public prin actul normativ contestat, precum şi a celor privind neconformitatea H.G. 1013/2009 cu normele legale în baza cărora a fost emisă, apare ca inutilă, astfel că urmează ca instanţa de control judiciar să nu le analizeze.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către intervenientul F.V., Înalta Curte constată că este nefondat, prima instanţă respingând corect cererea de intervenţie principală formulată de către acesta, pe considerentul că nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă reglementată în art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Textul legal precitat, observă Înalta Curte, reglementează o procedură extrajudiciară cu caracter obligatoriu, în conformitate cu care persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act infralegislativ, anterior sesizării instanţei de judecată trebuie să solicite autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare, retractarea sau reformarea actului.
Această procedură administrativă fie în forma recursului graţios, fie în cea a recursului ierarhic, este reglementată ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, neîndeplinirea acesteia având drept consecinţă respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.
În speţă, prima instanţă a constatat corect că exigenţa legală reglementată în art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu a fost respectată de către domnul F.V., cu toate că cererea de intervenţie având caracter principal trebuia să îndeplinească toate condiţiile cererii de chemare în judecată, inclusiv cerinţa îndeplinirii procedurii administrative prealabile.
În consecinţă, prima instanţă a respins cererea de intervenţie formulată în cauză.
În recurs, intervenientul a precizat că a formulat plângere prealabilă în cauză, însă ulterior a renunţat la aceasta. Chiar în ipoteza în care intervenientul a procedat în sensul arătat, chestiunea este irelevantă întrucât renunţarea la reclamaţia administrativă echivalează cu neparcurgerea procedurii administrative prealabile.
Cu alte cuvinte, pentru ca exigenţa legală din art. 7 să fie îndeplinită, este necesar ca procedura administrativă prealabilă să fie epuizată fie prin retragerea din ordinea juridică a actului în discuţie, fie prin comunicarea refuzului de a da satisfacţie cererii petentului ori prin expirarea termenului legal de soluţionare a plângerii prealabile.În orice altă ipoteză procedura administrativă prealabilă nu este finalizată.
Retragerea plângerii prealabile, cum este cazul în speţă, împiedică epuizarea procedurii administrative prealabile, astfel că într-o asemenea situaţie această condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ nu este satisfăcută.
În fine, Înalta Curte nu va examina criticile dezvoltate în recursul formulat de către intervenient, pe fondul cauzei, având în vedere că prima instanţă a respins cererea formulată de către domnul F.V. pe excepţie.
Faţă de cele ce preced Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamant şi intervenient împotriva Sentinţei civile nr. 2818 din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de G.D.R. şi F.V. împotriva Sentinţei nr. 2818 din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5005/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5001/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
