ICCJ. Decizia nr. 5048/2012. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5048/2012
Dosar nr. 6229/2/2010
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 5391 din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secţia a-VIII- a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta C.P. în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 104 din 4 martie 2010 i s-a retras reclamantei Atestatul C.N.V.M. nr. 474 din 3 decembrie 2007 şi s-a dispus radierea din registrul C.N.V.M. a înregistrării, interzicându-i-se reclamantei prestarea de servicii şi activităţi de investiţii financiare pe teritoriul României.
În fapt, pârâta a reţinut că : reclamanta a prestat servicii şi activităţi de investiţii pe teritoriul României prin intermediul SC C.G.C.E. SRL, societate care nu este autorizată de C.N.V.M. în calitate de intermediar, C.N.B. nu a notificat C.N.V.M. cu privire la prestarea de către reclamantă de servicii şi activităţi de investiţii prin intermediul unei sucursale sau a unor agenţi delegaţi – persoane juridice, C.N.V.M. a notificat autoritatea competentă din Cehia cu privire la faptul că, prin activitatea desfăşurată pe teritoriul României, reclamanta a adus o serie de prejudicii investitorilor români.
Contestaţia formulată împotriva acestei ordonanţe a fost respinsă de C.N.V.M. prin Decizia nr. 669 din 26 mai 2010.
Curtea de apel a apreciat că actele administrative contestate de reclamantă sunt legale, fiind emise cu respectarea disp. Legii 297/2004 şi a celorlalte reglementări care transpun în legislaţia internă normele comunitare incidente în materie.
Astfel, instanța de fond, deși, a fost apreciată ca fiind întemeiată susţinerea reclamantei în sensul că C.N.V.M. şi-a depăşit competenţa prin aplicarea sancţiunii în discuţie, neavând capacitatea de a penaliza entitatea străină pe piaţa de capital, în raport de disp. art. 222 alin. (1) din Regulamentul 32/2006 care transpune art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D. însă în raport de aceeași normă legală, a apreciat că, C.N.V.M., că autoritatea competentă a statului gazdă este competentă, ulterior, informării autorităţii competente a statului de origine să ia măsuri pentru protejarea investitorilor statului gazdă ale căror interese sunt prejudiciate de întreprinderea de investiţii, printre aceste măsuri numărându-se împiedicarea efectuării de operaţiuni pe teritoriul statului gazdă.
În acest context, se apreciază că, prin emiterea ordonanţei de sancţionare, ulterior informării B.N.C. cu privire la suspectarea reclamantei că nu respectă obligaţiile ce îi revin conform legislaţiei în vigoare, C.N.V.M. nu a făcut altceva decât să respecte disp. art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D. pentru a proteja investitorii, dispoziţii care o abilitau să interzică reclamantei prestarea de servicii şi activităţi de investiţii financiare pe teritoriul României.
Pe fondul cauzei, consideră judecătorul fondului că sancţiunea a fost în mod corect aplicată reclamantei prin ordonanţa contestată, având în vedere că din probele administrate a rezultat că reclamanta a continuat să desfăşoare activităţi pe piaţa de capital din România şi ulterior datei de 13 noiembrie 2008 dată la care a încetat corespondenţa C.N.V.M. cu B.N.C. şi cu reclamanta.
Astfel, s-a constatat existenţa unor contracte de intermediere financiară încheiate între C.P. A.S. şi investitori de naţionalitate română, încheiate pe teritoriul României; conform declaraţiilor persoanelor care au depus sesizări la C.N.V.M., contractele de prestări servicii de investiţii financiare în cauză sunt semnate la sediul unui terţ, respectiv societatea C.G.C.E. cu sediul în, Sect. 3, București societate comercială neautorizată de C.N.V.M.; contractele de intermediere sunt semnate în original (inclusiv ştampilate) de C.P. A.S., fiind redactate bilingv (română - cehă) şi având precizate ca date de contact - sediul din Cehia, telefoanele şi adresele de poştă electronică din Praga (aferente celor precizate de C.G. A.S.); numeroşi petenţi acuză existenţa unei campanii de vânzare agresivă desfăşurată de C.G.C.E., campanie ce are ca obiect încheierea de contracte de intermediere financiară cu C.P. A.S.; există o serie de anunţuri de angajare de personal specializat, anunţuri disponibile pe portal, anunţuri postate de C.G.C.E., ce se prezintă ca membru/reprezentant al grupului C.P. A.S.; contractul adus la cunoştinţa C.N.V.M. de unul dintre clienţii societăţii are specificat contul bancar aferent C.P. A.S. şi are anexat de către petent dovada plăţii către această companie, respectiv ordinul de plată efectuat prin I.N.G. în contul C.P. A.S.; în contractul încheiat de unul dintre clienţii nemulţumiţi ai societăţi;
A fost considerate ca fiind neîntemeiată şi lipsită de suport probator susţinerea reclamantei în sensul colaborării cu SC C.G.C.E. SRL doar în cursul procesului de înregistrare, colaborare ce nu a implicat şi furnizarea sau medierea serviciilor de investiţii, în condiţiile în care au fost identificate contracte de prestări servicii de investiţii financiare semnate la sediul SC C.G.C.E. SRL, contractele fiind semnate în original de reclamantă şi redactate în limba română dar şi în limba cehă.
Susținerea reclamantei referitoare la faptul că în decizia contestată nu se specifică prejudiciul produs investitorilor români prin activitatea reclamantei, este, în opinia instanței de fond, contrazisă chiar de conţinutul deciziei în care se precizează că este vorba despre prejudiciul cauzat prin prestarea de servicii neautorizate şi lipsa unei informări corespunzătoare(incompletă şi în neconcordanţă cu realitatea şi cu prevederile legale) pentru investitorii cetăţeni români şi pe activitatea de tranzacţionare excesivă.
Cu privire la aprecierea că reclamanta a fost privată de principiile consacrate de art. 6 din C.E.D.O., nefiind informată de C.N.V.M. asupra vreunei mustrări referitoare la activităţile sale, Curtea de apel a constatat că pârâta şi-a îndeplinit toate obligaţiile care îi reveneau, în sensul că a comunicat autorităţii competente din C. – B.N.C., faptul că reclamanta este suspectată că nu respectă obligaţiile izvorâte din prevederile legale în vigoare, potrivit art. 215 şi art. 222 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 prin care au fost transpuse disp. art. 56 alin. (4) şi art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D.
Totodată, instanța de fond constată că reclamantei i s-a comunicat ordonanţa de sancţionare pe care a avut posibilitatea să o conteste, în cadrul contestaţiei expunând motivele de fapt şi de drept pentru care consideră sancţiunea nelegală, aceste motive fiind analizate de C.N.V.M. în cadrul deciziei prin care a respins contestaţia, astfel încât nu se poate reţine că a fost privată de dreptul la apărare.
Referitor la susţinerea că nu a fost informată de C.N.V.M. şi nici de B.N.C. că o notificare îi va fi comunicată în conformitate cu art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D., Curtea de apel a reținut că prevederile comunitare invocate reglementează obligaţia autorităţii competente a statului membru gazdă(în speţă, C.N.V.M.) de a comunica autorităţii competente a statului membru de origine(în speţă, B.N.C.) aspectele care privesc încălcarea de către întreprinderea de investiţii a obligaţiilor ce îi revin în temeiul dispoziţiilor adoptate în conformitate cu prezenta directivă şi nu obligaţia de a comunica aspectele respective întreprinderii de investiţii.
Ceea ce se comunică reclamantei, potrivit art. 62 alin. (4)din M.I.F.I.D., este măsura adoptată care implică sancţiuni sau restricţii ale activităţilor sale având în vedere parag. 1, 2 sau 3, pârâta îndeplinindu-şi această obligaţie prin comunicarea Ordonanţei nr. 104 din 4 martie 2010 prin care a fost sancţionată, fiind neîntemeiată aprecierea că au fost încălcare disp. art. 62 alin. (4) din M.I.F.I.D.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinței nr. 5391 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a-VIII- a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta C.P.AS criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
2.1. Motivarea contradictorie a soluţiei adoptate ( art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)
În susținerea acestui motiv de recurs recurenta invocă contrarietatea flagrantă dintre dispozitivul și considerentele hotărârii recurate.
Astfel, susține recurenta că deși prin considerentele hotărârii pronunțate instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată susținerea reclamantei în sensul că C.N.V.M. și-a depășit competența prin aplicarea sancțiunii în discuție, și implicit caracterul întemeiat al acțiunii deduse judecății, prin dispozitiv a respins cererea de chemare în judecată formulate de societate.
2.2. Greșita interpretare a legii( art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Referitor la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale in material pieții de capital și implicit la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate, recurenta a formulat, în esență următoarele critici:
- Instanța de fond a calificat în mod greșit relațiile de colaborarea cu SC C.G.C.E. SRL
Astfel, se susține că respectiva colaborare nu a constat în furnizarea sau medierea serviciilor de investiții, așa cum sunt definite în Legea pieții de capital și M.I.F.I.D., astfel cum pretinde C.N.V.M. și cum a reținut în mod greșit instant de fond.
- deși instanța de fond reține în considerentele hotărârii recurate faptul că societatea a cauzat un prejudiciu considerabil investitorilor români prin activitățile sale pe teritoriul României nu specifică în ce constă respectivul prejudiciu, condiții în care se apreciază că învinuirea privind presupusul prejudiciu este nefondată și lipsită de temei
- instața de fond, în mod greșit nu a reținut, în cauză, încălcarea de către C.N.V.M., în emiterea actelor administrative contestate, ca autoritate de reglementare a țării gazdă, a capacității de reglementare și control a B.N.C., ca autoritate a țării de origine și implicit a prevederilor art. 62 din M.I.F.I.D. și a principiului priorității supravegherii și controlului de către statul de origine.
Astfel, consideră recurenta că în material supravegherii, guvernează principiul priorității controlului de către statul de origine și anume pentru controlul C.P. capacitatea de supraveghere și control aparține B.N.C. și, nicidecum C.N.V.M. care nu are decât competența de a notifica, în situația în care constată încălcări are prevederilor în vigoare în materie, autoritatea competentă de supraveghere din statul de origine și să solicite informații în acest sens autorității care supervizează.
- încălcarea de către C.N.V.M. a prevederilor art. 62 parg. 4 din M.I.F.I.D., în condițiile în care nu a fost informată cu privire la demersurile întreprinse împotriva ei, nici din partea C.N.V.M., în calitate de autoritate competentă a statului gazdă, nici din partea B.N.C., în calitate de autoritate competentă a statului de origine.
În acest sens recurenta arată că C.N.V.M. avea obligația în baza art. 62 parg.4 din M.I.F.I.D., de a informa societatea și nu B.N.C., așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, datorită faptului că C.N.V.M., este obligat să aplice în mod direct legislația europeană.
- instanța de fond nu a observat o serie de deficiențe procedurale în aplicarea de către C.N.V.M. a M.I.F.I.D. și, implicit interzicerea activității C.P. pe teritoriul României cu încălcarea condițiilor jurisprudențiale europene (încălcarea principiilor necesității, proporționalității și substituirii sancțiunii aplicate).
În acest sens, recurenta arată că instant de fond nu a ținut cont de faptul că C.N.V.M. nu a dovedit practice necesitatea sancțiunii aplicate C.P. de către C.N.V.M. cu atât mai mult cu cât sancțiunea aplicată societății este vădit excesivă și intră în categoria măsurilor naționale non - conforme dreptului European.
Mai susține recurenta că C.N.V.M. a aplicat o sancțiune vădit disproportionate, prin care C.P. a suferit prejudicial cel mai însemnat, respective, pierderea dreptului de a-și desfășura activitatea, fără ca C.N.V.M. să dovedească în mod clar presupusul prejudiciu provocat de aceasta pe piața de capital din România.
Consideră recurenta că în aplicarea sancțiunii către entitatea participant pe piața de capital, autoritatea din țara gazdă trebuie să țină cont de criteriul sancțiunii minime în condițiile în care existau și alte modalități de sancționare mai puțin prejudiciabile față de principiul liberei circulații prin intermediul cărora se poate atinge același scop dorit.
Recurenta mai invocă și încălcarea unor prevederile conținute de C.E.D.O. și incidente în
prezentul litigiu prin prisma dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.
În acest sens, se arată că practica largă a C.E.D.O. permite aplicarea principiilor cum ar fi nullum crimen, nulla poena sine legem, prezumția de nevinovăție și asigurarea unui minim de drepturi procesuale pentru acuzat, în particular, dreptul la apărare, în sens larg, dreptul de audiere, dreptul de declarare a unei opinii cu privire la acuzare și dreptul de a prezenta probe în vederea susținerii propriei apărări.
Consideră recurenta că toate aceste principii au fost omise de C.N.V.M. în aplicarea sancțiunii în condițiile în care C.P. nu a fost înștiințat cu privire la nicio procedură sau investigație oficială demarată împotriva sa. Astfel, se susține că, C.P. a fost privată de drepturile sale procesuale prin abordarea autorității competente, nefiind capabilă să răspundă acuzațiilor și nefiind notificată în avans.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, faţă de criticile ce i-au fost aduse, raportat la actele şi lucrările dosarului dar şi la prevederile legale din materia supusă examinării, incluzând art. 3041 C. proc. civ., reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în considerarea celor în continuare arătate.
3.1 Cu privire la calitatea motivării sentinţei
Verificând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător raţiunile pentru care a ajuns la concluzia că, în speţă, nu au fost depăşite limitele legalității în emiterea actelor administrative contestate, cu argumente de fapt şi de drept pertinente în raport de probele administrate în cauză, așa încât consideră ca fiind neîntemeiată critica recurentei vizând caracterul confuz şi contradictoriu al considerentelor cuprinse în sentinţa atacată.
Astfel, din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de fond a analizat în detaliu probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia e emis un raţionament juridic, care justifică pe deplin soluția pronunțată, fără a se putea reține contradictorialitate invocată de recurentă; faptul că instanța de fond a apreciat ca fiind temeinice o parte din argumentele invocate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu confirmă ipoteza temeinicii acțiunii promovate cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
În acest context, Înalta Curte subliniază faptul că în aprecierea calității raționamentului juridic, menit a susține și explica soluția pronunțată prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești, argumentele de fapt și de drept expuse în cuprinsul considerentelor trebuie analizate în bloc și nu în mod izolat cum în mod greșit procedează recurenta care a reținut trunchiat doar faptul că argumentul privind depășirea competenței prin aplicarea sancțiunii în discuție( ipoteza reglementată de art. 62 alin. (1) parag.1 din Directiva 2004/39/ CE privind piețele de instrumente financiare, fără a observa restul argumentelor derivând din interpretarea parg.2 a alin. (1) a art. 62 din M.I.F.I.D.
Prin urmare, constatând că motivarea sentinţei răspunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în nici una dintre ipotezele consacrate de acest text, respectiv nemotivarea hotărârii sau cuprinderea de motive contradictorii sau străine de natura pricinii, nefiind incidentă.
3.2 Nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, după cum se va releva în continuare.
Recurenta – reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 669 din 26 mai 2010 prin care C.N.V.M. a respins contestația formulată de C.P. împotriva Ordonanței nr. 104 din 4 martie 2010, și implicit Ordonanța nr. 104 din 4 martie 2010 prin care s-a dispus retragerea Atestatului C.N.V.M. nr. 474 din 3 decembrie 2007(art. 1), radierea din Registru C.N.V.M. a înregistrării, precum și interzicerea prestării de servicii și activități de investiții financiare pe teritoriul României(art. 3).
Ordonanţa a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 3 alin. (1) și (2) și ale art. 41 din Legea nr. 297/2004, privind piaţa de capital, art. 54 alin. (1), art. 56, art. 57 alin. (1) și (2), art. 215 alin. (1), art. 222 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006 privind serviciile de investiții financiare, art. 19 alin. (1)și alin. (4) ale Directivei nr. 2004/39/ EC privind piețele de instrumente financiare coroborate cu art. 35 din Directiva nr. 2006/73/ EC, și art. 6 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 4/2009 şi a fost menţinută prin Decizia nr. 669 din 26 mai 2010, prin care C.N.V.M. a respins contestaţia administrativă formulată de societatea sancționată.
Ceea ce a sancţionat autoritatea emitentă a fost desfășurarea de către recurentă, pe teritoriul României, a unor servicii de investiții financiare, fără a deţine autorizaţia prevăzută de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi Regulamentul nr. 32/2006 privind serviciile de investiţii financiare prin intermediul unui agent delegat neautorizat de către C.N.V.M., respectiv SC C.G.C.E. SRL, precum și manifestarea unei conduite neadecvată față de clienți, respectiv prin tranzacționarea excesivă a instrumentelor financiare în scopul obținerii de profit din comisioanele percepute.
Față de înscrisurile aflate la dosarul de fond și enumerate în considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că este de necontestat faptul că recurenta a desfășurat prin intermediul SC C.G.C.E. SRL, societate neautorizată de C.N.V.M. și nici notificată ca având calitatea de agent delegat, activități de prestări servicii de investiții financiare neautorizate pe teritoriul României
De altfel, recurenta nu a contestat relațiile de colaborare cu SC C.G.C.E. SRL, însă a acreditat ideea limitării respectivei colaborări la activități specifice operațiunilor de înregistrare, aspect contrazis, cum în mod corect reține și instanța de fond, atât de conținutul contractele de intermediere financiare încheiate de societate cât și de activitățile de promovare a activităților de intermediere financiară.
Raportat la succesiunea evenimentelor ce au stat la baza sancțiunii aplicate recurentei, astfel cum sunt acestea menţionate în considerentele sentinţei atacate ca şi în expunerea rezumativă de mai sus, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la încălcarea principiul priorității supravegherii și controlului de către statul de origine, în condițiile în care C.N.V.M. a luat, în temeiul art. 62 alin. (1) parg.2 din M.I.F.I.D. doar măsurile necesare pentru protejarea investitorilor și menținerea bunei funcţionări a pieței de capital pe teritoriul României, notificând B.N.C., ca și autoritate competentă a investiga și a dispune măsurile care se impun în legătură cu activitatea recurentei.
În ceea ce privește prejudiciul invocat prin ordonanța C.N.V.M., acesta se referă la prejudiciul cauzat prin prestarea de servicii neautorizate și lipsa unei informații corespunzătoare pentru investitorii cetățeni români și pe activitatea de tranzacționare excesivă.
În cauză este vorba de un prejudiciul prezumat rezultat din simpla nerespectare a unor obligații legale ce decurg din normele care reglementează materia pieții de capital, așa încât nu este necesară dovedirea acestuia, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Totodată, față de dispozițiile art. 222 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006( ce transpune art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D., văzând și dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (4), art. 9 alin. (2) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 297/2004, măsura dispusă prin Ordonanța nr. 104/2010, respectiv retragerea dreptului de a desfășura servicii de investiții în România și radierea din Registrul C.N.V.M., se circumscrie competenței C.N.V.M., ca autoritate de reglementare și supraveghere a pieții de capital din România, chemată a lua toate măsurile adecvate necesare pentru a proteja investitorii sau pentru a menține buna funcționare a pieții( art. 62 alin. (1) parg.2 din M.I.F.I.D.) așa încât vor fi înlăturate și criticile referitoare la depășirea competenței autorității emitente a actului contestat.
Sunt nefondate și criticile referitoare la încălcarea de către C.N.V.M. a prevederilor art. 62 alin. (1) parg.4 din M.I.F.I.D., în condițiile în care, respectiva dispoziție legală vorbește de comunicarea măsurilor adoptate având în vedere paragr. 1, 2 și 3, ceea ce C.N.V.M. a și făcut prin comunicarea Ordonanței nr. 104/2010 prin care s-a luat măsura retragerea dreptului recurentei de a desfășura servicii de investiții în România și radierea din Registrul C.N.V.M.
Așadar, C.N.V.M. nu avea, în temeiul art. 62 din M.I.F.I.D., obligația notificării recurentei în legătură cu suspiciunea de încălcarea a art. 19 alin. (4) din M.I.F.I.D., precum și a prevederilor art. 27 alin. (1), (3) și art. 31 alin. (1) din Directiva 2006/73/ CE, și implicit în legătură cu actele efectuate anterior emiterii Ordonanței nr. 104/2010, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, ci doar obligația informării autorității competente a statului membru de origine, în speță Banca Națională a Cehiei, în legătură cu respectivele suspiciuni.
Sunt nefondate și criticile referitoare la emiterea actelor administrative contestate cu încălcarea unor principii generale de drept comunitar.
În acest context, Înalta Curte subliniază faptul că libera circulație a serviciilor poate fi limitată prin reguli ce pot fi justificate de cerințe imperative privind interesul public și care se aplică tuturor persoanelor și societăților care urmăresc o activitate în statul de destinație iar măsurile naționale, astfel adoptate pentru protejarea interesului public să fie cerute de atingerea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru obținerea rezultatului dorit.
În acest context, Înalta Curte constată că măsura luată de C.N.V.M., prin Ordonanța nr. 104/2010, respectiv retragerea dreptului recurentei de a desfășura servicii de investiții în România și radierea din Registrul C.N.V.M., corespunde cerinței de legalitate și este justificată prin gravitatea faptelor reținute în sarcina recurentei; de asemenea, respectiva măsură corespunde pe deplin scopului urmărit, respectiv restabilirea legalității în desfășurarea activităților de investiții financiare pe piața de capital din România și protecția investitorilor, fără însă a depăși limitele impuse de criteriul proporționalității care trebuie analizat în mod izolat ci în echilibru cu protecția drepturilor fundamentale și a ordinii de drept.
Prin urmare, în considerarea protecției drepturilor fundamentale ale participanților pe piața de capital precum și a ordinei de drept consacrate prin normele juridice care reglementează respectivul domeniu, măsura dispusă de C.N.V.M a fost necesară și pe deplin justificată în raport cu gravitatea faptelor reținute în sarcina recurentei.
Analizând situația de fapt care a precedat emiterea Ordonanței nr. 104/2010, Înalta Curte constată că garanțiile procesuale invocate de recurentă, în considerarea art. 6 din C.E.D.O. nu au fost încălcate, în condițiile în care sancțiunea aplicată corespunde criteriilor de legalitate și de oportunitate iar dreptul la apărare a fost respectat atât prin comunicarea actelor administrativ contestate și prin procedura administrativă desfășurată în fața C.N.V.M., în cadrul căreia recurenta a avut acces la toate înscrisurile ce au conturat starea de fapt sancționată, a avut posibilitatea de a-și expune punctul de vedere în raport de acuzația adusă, atât sub aspectul temeiului de drept cât și în ceea ce privește starea de fapt sancționată, și implicit de a propune toate probele pe care le-a considerat utile în dovedirea nevinovăției sale. De altfel, aceleași argumente de fapt și de drept în dovedirea netemeiniciei sancțiunii aplicate prin actele administrative contestate, au fost aduse și în fața instanței de fond care a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea exigențelor art. 6 din C.E.D.O.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.P., împotriva Sentinței civile nr. 5391 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a-VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5207/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4984/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
