ICCJ. Decizia nr. 5129/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5129/2012
Dosar nr. 216/44/2011
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.D. şi M.N. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea „S.H.” Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor să le elibereze diplomele de licenţă obţinute în urma susţinerii examenului de licenţă, sesiunea iulie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţi au susţinut că sunt absolvenţii Universităţii „S.H.” Bucureşti, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, specializarea drept şi au susţinut examenul de licenţă în luna iulie 2009, că după promovarea examenului le-au fost înmânate adeverinţe din care rezultă că sunt absolvenţi cu diplomă de licenţă, specializarea drept, adeverinţe valabile 1 an de zile până la eliberarea diplomelor de licenţă şi că după trecerea termenului de valabilitate al adeverinţelor, reclamanţii au solicitat eliberarea diplomelor, însă nu au mai primit niciun răspuns de la universitate.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, Ministerul Educaţiei a invocat excepţia plângerii prealabile, iar pe fondul cauzei a invocat faptul că pârâta Universitatea „S.H.” are competenţă în eliberarea diplomelor de licenţă.
Universitatea a susţinut prin întâmpinare că şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de reclamanţi, în sensul că le-a înmânat adeverinţele de absolvire, însă diplomele nu au putut fi eliberate întrucât Ministerul Educaţiei nu a aprobat tipărirea formularelor. În acest sens universitatea a solicitat chemarea în garanţie a Ministerului Educaţiei, pentru a fi obligat să aprobe tipizarea formularelor pentru diplomele de licenţă sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 347 din 8 noiembrie 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.D. şi M.N., în contradictoriu cu autorităţile pârâte Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea „S.H.”; a obligat Universitatea „S.H.” Bucureşti să elibereze reclamanţilor diplomele de licenţă obţinute în urma susţinerii examenului de licenţă sesiunea iulie 2009; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Universitatea „S.H.” Bucureşti şi a obligat chemata în garanţie, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, să aprobe tipărirea formularului tipizat pentru diploma de licenţă a reclamantului; a respins cererea privind obligarea chematei în garanţie la plata daunelor cominatorii; a obligat pârâta Universitatea „S.H.” la plata sumei de 1.200 RON, cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din adeverinţele emise de pârâta Universitatea „S.H.” rezultă că reclamanţii au fost admişi să susţină examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-au şi promovat, astfel că în mod justificat acestora li s-au eliberat adeverinţele din care rezultă că sunt licenţiaţi în drept.
S-a reţinut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanţii au urmat cursurile organizate de pârâtă şi sunt licenţiaţi în drept, motiv pentru care sunt îndreptăţiţi să li se emită şi diplomele de licenţă.
Referitor la excepţia invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei şi Cercetării Bucureşti, Curtea a considerat că este nefondată, motivat de faptul că la dosar există cererea adresată universităţii de către reclamanţi.
Curtea a apreciat că pentru tipărirea diplomelor de licenţă instituţia de învăţământ superior are nevoie de avizul ministerului, astfel că şi cererea de chemare în garanţie este întemeiată în parte. Astfel, curtea a obligat chemata în garanţie să aprobe tipărirea formularelor pentru diplomele de licenţă ale reclamanţilor.
Instanţa de fond a apreciat că nu se impune obligarea şi la plata daunelor cominatorii, întrucât din nici un act aflat la dosar nu rezultă faptul că Ministerului Educaţiei şi Cercetărilor refuză să avizeze tipărirea diplomelor, această instituţie susţinând că a aprobat tipărirea diplomelor cerute de Universitatea „S.H.”.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ. pârâta Universitatea „S.H.”, ca parte căzută în pretenţii, a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi, constând în onorariul apărătorului ales.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs formulată, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., se aduc, în esenţă, critici sentinţei atacate în sensul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.
Arată recurentul-pârât, chemat în garanţie că, interpretând în mod trunchiat şi greşit prevederile legale incidente în cauză, precum şi materialul probator depus la dosar, instanţa a ajuns la o soluţie netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de Universitatea „S.H." Bucureşti împotriva Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Astfel, arată recurentul că între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea „S.H." Bucureşti, instituţie de învăţământ superior cu personalitate juridică, nu există un raport juridic care ar putea determina admiterea unei asemenea cereri.
Pe fondul cauzei, recurentul apreciază că instanţa de fond era obligată să verifice dacă şcolarizarea la facultatea, specializarea şi forma de învăţământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare, că instanţa nu se poate pronunţa în afara cadrului legal şi că potrivit principiului „Quod nullum est, nullum producit efectum", studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule, nu pot avea ca rezultat obţinerea unei diplome valabile.
Având în vedere că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din promoţiile 2008, 2009 şi 2010, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar pe fond respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamanţilor, care sunt absolvenţi ai Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti, din cadrul Universităţii „S.H.”.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Galaţi, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate de reclamanţi, ce privesc fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei nr. 347 din 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5127/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5132/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
