ICCJ. Decizia nr. 5375/2012. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Abţinerea întregii instanţe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5375/2012
Dosar nr. 284/42/2012
Şedinţa publică de la 13 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantele B.A., L.E.Z., P.M.R., S.G.N., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, a se dispune aplicarea amenzii prevăzute de disp. art. 24 alin. (2) Legea nr. 544/2004, respectiv 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicată conducătorului autorităţii publice.
Au mai solicitat reclamanţii obligarea pârâtei şi la plata de despăgubiri pentru întârziere nejustificată în executarea sentinţei pronunţata la data de 10 noiembrie 2010 de către Curtea de Apel Ploieşti, definitivă, irevocabilă la data de 29 septembrie 2011 şi executorie, despăgubiri calculate la nivelul dobânzii penalizatoare pentru obligaţii băneşti, în raport de suma de 1.348.090 RON, stabilita prin raportul de evaluare, începând cu data de 29 octombrie 2011 şi până la data executării efective şi în totalitate a dispozitivului sentinţei civile menţionate mai sus.
Prin sentinţa civilă nr. 57 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată acţiunea reclamantelor B.A., L.E.Z., P.M.R., S.G.N. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 reglementează obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia contenciosului administrativ .
În cauza se reţine că în prezent în materia proprietarilor a fost emisă O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 169/15.03.2012, care prin articol unic alin. (1) arată că: „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 653/22.07.2005, cu modificările şi completările ulterioare.”
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantele B.A., L.E.Z., P.M.R., S.G.N. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se mai menţionează că s-a solicitat instanţei de fond să fie dispusă aplicarea conducătorului autorităţii publice a amenzii prevăzute de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 238 din 10 noiembrie 2010, sentinţă ce trebuia pusă în executare până la data de 29 octombrie 2011, dar instanţa de fond a apreciat ca inexistentă culpa personală a Preşedintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru neemiterea titlurilor de despăgubire, motivând că în cauză sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 4/2012 care suspendă pentru 6 luni orice procedură legată de aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recurentele apreciază că O.U.G. nr. 4/2012 nu este incidentă în speţă, având în vedere faptul că pe de o parte, hotărârea judecătorească irevocabilă trebuia să fie executată cu 5 luni anterior intrării în vigoare a actului normativ invocat, iar pe de altă parte, această ordonanţă intră în contradicţie flagrantă cu prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv cu prevederile art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Practic, această ordonanţă încalcă din nou, dreptul recurenţilor la soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor de restituire, precum şi la dreptul la garantarea proprietăţii.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilor la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Însă, Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat în raport cu prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 653/22.07.2005, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite”.
În privinţa acestor dispoziţii, instanţa de recurs reţine că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 725 C. proc. civ., ele devin pe deplin aplicabile şi proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.
În ceea ce priveşte conformitatea acestor dispoziţii legale cu normele constituţionale şi convenţionale, Curtea Constituţională a reţinut, prin mai multe Decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 şi nr. 802/2012) între altele, următoarele argumente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte:
- guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar;
- de altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite, relevă atenţia pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa O.U.G. nr. 4/2012;
- soluţia legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel cum susţine autorul excepţiei;
- măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim, echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică, şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective;
- faptul că, potrivit ordonanţei de urgenţă criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;
- de altfel, C.E.D.O., soluţionând cererea şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare;
- O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
Într-adevăr, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
În concluzie, Înalta Curte constată că acţiunea formulată, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi emiterea titlului de despăgubire este condiţionată de termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat că sunt constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi admis şi sentinţa recurată va fi modificată, în sensul că va fi admisă cererea reclamantelor şi aplicată Preşedintelui Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 29 octombrie 2011–15 martie 2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de B.A., L.E.Z., P.M.R. şi S.G.N. împotriva sentinţei civile nr. 57/CC din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite cererea reclamantelor.
Aplică Preşedintelui Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 29 octombrie 2011–15 martie 2012.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5367/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5379/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
