ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 549/2012

Dosar nr. 763/42/2011

Şedinţa publică de la 3 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 28/CC din 20 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă competentă să soluţioneze cauza prin regulator de competenţă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei - litigiu civil - privind reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa - C.J.S.D.P.T. Dâmboviţa, în favoarea Judecătoriei Găeşti.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, aşa cum a fost modificată, stabileşte o competenţă specială în favoarea Judecătoriei Găeşti. Toate actele emise în aplicarea Legii nr. 18/1991 sunt acte administrative, însă, această lege ca şi Legea nr. 169/1997, au dat în competenţa judecătoriei soluţionarea litigiilor în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea fiind considerate a fi un contencios administrativ special.

Pe de altă parte, textul art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ fiscale, nu este incident în cauză, având în vedere că litigiile privind aplicarea Legii nr. 18/1991 constituie un contencios administrativ special, iar pe de altă parte, nu orice litigiu în legătură cu un act administrativ cade în competenţa instanţelor de contencios administrativ, ci numai cele care întrunesc condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din lege, text potrivit căruia orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente.

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găeşti, conform art. 22 alin. (5) C. proc. civ., motivat de faptul că este vorba despre soluţionarea unui litigiu în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea fiind considerate a fi un contencios administrativ special.

Recurentul consideră că nu suntem în prezenţa situaţiei reţinute de instanţă şi anume "litigiu în aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate", pentru care se aplică art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, ci este vorba de emiterea nelegală şi netemeinică a unui act administrativ, titlul de proprietate 154981/2009 emis ilegal şi fără temei, în condiţiile în care titlul de proprietate este valabil şi ambele titluri de proprietate au acelaşi obiect.

Recurentul mai arată că în mod corect Judecătoria Găeşti, prin Sentinţa civilă nr. 1098 din 12 august 2011 a admis excepţia de necompetentă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia de contencios administrativ, având în vedere faptul că prin acţiunea formulată reclamantul s-a adresat cu o cerere pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa, pentru anularea titlului de proprietate din 26 septembrie 2009 emis de C.J.S.D.P.T. Dâmboviţa, dar această cerere nu a fost soluţionată în termen legal.

Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de faţă, prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 2099/120/2011, reclamantul A.N., a chemat în judecată Instituţia Prefectului Judeţul Dâmboviţa - C.J.S.D.P.T. Dâmboviţa, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să anuleze titlul de proprietate din 26 ianuarie 2009.

Reclamantul a arătat că prin cererea din 31 ianuarie 2011 a solicitat pârâtului să anuleze titlul de proprietate din 26 ianuarie 2009 întrucât pentru aceleaşi suprafeţe de teren a fost eliberat Titlul de proprietate, care este valabil, nefiind anulat până în prezent de nicio instituţie cu competenţă legală.

Deci din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că, în cauză, se solicită anularea unui titlu de proprietate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut Curtea de Apel că potrivit dispoziţiilor art. 53 - 56 din Legea nr. 18/1991, stabileşte o competenţă specială în favoarea Judecătoriei Găeşti. Toate actele emise în aplicarea Legii nr. 18/1991 sunt acte administrative, însă, această lege ca şi Legea nr. 169/1997, au dat în competenţa judecătoriei soluţionarea litigiilor în legătură cu aplicarea regulilor de reconstituire a dreptului de proprietate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N. împotriva Sentinţei civile nr. 28/CC din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2012.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs