ICCJ. Decizia nr. 554/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 554/2012
Dosar nr. 8463/1/2011
Şedinţa publică de la 3 februarie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4541 din 4 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, împotriva Sentinţei nr. 538 din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat în parte sentinţa atacată în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamantei SC "M.C." SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că operaţiunile de intermediere cumpărare terenuri executate de intimată în baza contractului de prestări servicii încheiat cu un rezident spaniol reprezintă din punct de vedere al TVA prestări servicii constând în operaţiuni de intermediere cu bunuri imobile, pentru care locul prestării este în România, conform art. 133(2) lit. a) din Codul Fiscal, fiind impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit art. 126(1) C. fisc., persoana obligată la plata TVA fiind intimata, potrivit art. 150(1) lit. a) Cod fiscal.
Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei s-a constatat că pentru a se dispune această măsură în temeiul art. 15 din Legea nr. 554, trebuiau îndeplinite cerinţele art. 14 din legea contenciosului administrativ.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia prin trimitere la argumentele pentru care a admis acţiunea, or în cadrul cererii de suspendare nu se antamează fondul cauzei, ci doar se cercetează sumar aspecte care să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actelor a căror suspendare s-a solicitat.
Viziunea diferită a reclamantei asupra dispoziţiilor legale incidente cauzei, în raport cu cea a organelor fiscale nu este de natură să creeze incertitudine cu privire la actele administrative emise de autorităţile fiscale cu respectarea competenţelor legale şi în aplicarea legii.
Împotriva Deciziei nr. 4541 din 4 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, SC M.C. SRL Motru a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată că decizia este rezultatul unei greşeli materiale aşa cum stipulează art. 318 C. proc. civ., instanţa de recurs în mod greşit a apreciat că motivaţia Curţii de Apel Craiova nu ar fi legală şi că textele de lege invocate de recurentă, atât în actele fiscale contestate cât şi în recursul său ar fi incidente şi prin urmare aplicabile şi că nu situaţia descrisă de Curtea de Apel Craiova este cea care trebuie reţinută în cauză.
Contestatoarea susţine că, prin excepţie, în cazul în care, pentru serviciile prestate, clientul a furnizat un cod de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile competente dintr-un stat membru, altul decât cel în care se realizează operaţiunile, se consideră că prestarea are loc în statul membru care a atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA.
Ori, coroborând textele de lege enunţate şi aplicabile speţei, este fără echivoc că prevederile art. 133 alin. (2) lit. a), cât şi cele ale art. 133, alin. (2) lit. i), invocate de către recurenta pârâtă în apărare au un caracter derogatoriu de la regula consfinţită de art. 133 alin. (1) din Codul fiscal.
Fiind dispoziţii de excepţie, instanţa în mod corect a apreciat că acestea sunt potrivit regulilor generale, de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi aplicate şi în ipoteza incriminată de legiuitor la alin. (1) al art. 133, normă ce este operantă în cauza de faţă.
Din interpretarea coroborată a disp. art. 133 alin. (1) C. fisc. şi a normelor metodologice de aplicare, rezultă că legiuitorul a definit în mod concret noţiunea de servicii legată de bunurile imobile, operaţiunile de intermediere sau altele similare, neregăsindu-se în enumerarea expresă şi limitativă de la pct. 13 alin. (4) din Norme, aceasta fiind şi logica juridică pentru care operaţiunile de intermediere, indiferent asupra obiectul căruia poartă intermedierea, sunt prevăzute în mod expres în art. 133 alin. (1) din Codul fiscal.
Contestatoarea mai susţine că nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate apărările formulate de către recurenta-pârâtă potrivit cărora normele legale invocate şi avute în vedere de aceasta la emiterea actelor administrativ fiscale nu sunt incidente cauzei, în fapt operaţiunile vizând activitatea de intermediere şi nu activitatea de evaluare.
Astfel, într-o cauză similară, cu privire la acelaşi tip de operaţiune, acelaşi beneficiar extern, furnizorul prestator fiind pe acelaşi tip de contract o altă persoană juridică din judeţul Gorj, pârâta în cauză fiind aceeaşi pârâtă cu cea din cauza de faţă, iar constatările din actele administrative şi încadrările juridice din actele administrativ fiscale făcute de pârâtă sunt aceleaşi cu cele din cauza de faţă, în speţele deduse judecăţii, în mod irevocabil, instanţele au constatat că valabilitatea şi încadrările juridice făcute de organele fiscale sunt în contradicţie chiar cu textele de lege invocate mai sus, respectiv interpretarea dată textului de lege incident operaţiunilor comerciale analizate, este aceeaşi cu cea data de instanţă, irevocabilă în cealaltă speţă.
Această soluţie a instanţei capătă caracter irevocabil prin Decizia 1396 din 03 iunie 2010 pronunţată în acelaşi dosar, în recurs, de către Curtea de Apel Craiova.
Plecând de la principiul de drept consacrat că aplicarea legii este aceeaşi pentru toţi subiecţii de drept şi că legea trebuie aplicată unitar pe tot teritoriul României, contestatoarea apreciază că în cauza de faţă acest principiu de drept a fost încălcat de instanţa de recurs, motiv pentru care, în considerarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul părţii de a beneficia de aplicarea şi executarea unitară a legii, se impune admiterea contestaţiei în anulare.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, va respinge prezenta contestaţie în anulare.
Pentru a ajunge la această soluţia instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută, în cauza de faţă.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că practica judiciară invocată în susţinerea contestaţiei în anulare nu are relevanţă în pricina de faţă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate nu sunt întemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC M.C. SRL Motru, împotriva Deciziei nr. 4541 din 4 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 550/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 561/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
