ICCJ. Decizia nr. 660/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 660 /2012
Dosar nr. 2369/96/2009/a1
Şedinţa publică de la 9 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 24 martie 2011 în Dosarul nr. 2369/96/2009 Tribunalul Harghita a dispus sesizarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu privire la excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 4838 din 26 august 2009 şi a menţinut suspendarea judecării cauzei dispusă prin încheierea de şedinţă din 09 decembrie 2009, până la soluţionarea excepţiei de către instanţa competentă.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa nr. 193 din 29 septembrie 2011 a admis excepţia de nelegalitate invocată de către Tribunalul Harghita, din oficiu, în cauza privind pe reclamantul G.P.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita şi a constatat nelegalitatea Ordinului nr. 4838 din 26 august 2009 emis de Ministrul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele considerente:
Prin Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 al Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, s-a stabilit la art. 1 că nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele şcolare se stabileşte potrivit gradului didactic şi vechimii recunoscute în învăţământ pentru persoana respectivă, la care se adaugă indemnizaţia de conducere, îndrumare şi control.
Curtea a constatat că aceste prevederi ale ordinului în cauză contravin dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic. Potrivit acestor dispoziţii legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ cu caracter normativ atacat, nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele şcolare judeţene, se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice educator, învăţător, profesor gr. I cu o vechime de peste 40 ani la care se adaugă indemnizaţia de conducere stabilită diferit în raport de funcţia deţinută.
Astfel că, a reţinut prima instanţă, prin ordinul atacat s-a modificat salariul de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele şcolare (inspector de specialitate, inspector), cu toate că prin Legea-cadru aplicabilă acestei categorii de personal s-a prevăzut modul de stabilire a salariului de bază pentru această categorie de personal.
Totodată s-a reţinut că prevederile art. 2 din Ordinul nr. 4838/2009 sunt contrare dispoziţiilor art. 1 şi art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997, act cu o forţă juridică superioară actului normativ atacat, în condiţiile în care prin aceste dispoziţii s-a modificat durata concediului de odihnă al personalului de conducere, îndrumare, control din inspectoratele şcolare, art. 19 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului nr. 3251 din 12 februarie 1998, fiind abrogat prin prevederile art. 2 din ordinul contestat.
În privinţa inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la un act administrativ cu caracter normativ, Curtea a avut în vedere jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că pot fi cenzurate pe calea excepţiei de nelegalitate, actele administrative unilaterale, fără a distinge după cum acestea au caracter normativ sau individual.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (MECTS), criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi apreciind că se impune modificarea în tot a acestei sentinţe, iar pe fond respingerea excepţiei de nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a omis a observa că prin OMECI nr. 4838/2009 se pun în executare prevederile art. X, XI, XII şi XIX din O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal, aprobate cu modificări prin Legea nr. 260/2009. Astfel, potrivit art. X din ordonanţă, indemnizaţiile de conducere prevăzute în actele normative reprezintă limite maxime până la care conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice, având calitatea de ordonatori de credite, pot stabili nivelurile individuale. Prin art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 s-a stabilit în sarcina ordonatorilor de credite obligaţia de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul, aşa cum sunt acestea prevăzute de Legea bugetară anuală.
Deşi s-a susţinut că Ordinul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 şi 76 din Legea nr. 24/2000 republicată, rezultă în mod clar că ordinul a fost emis de ministrul educaţiei, cercetării şi inovării în baza competenţelor stabilite prin H.G. nr. 51/2009 şi pentru aplicarea dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 35/2009.
A mai arătat recurentul că dispoziţiile care reglementează concediul de odihnă (art. 2 din ordin) respectă art. 56 din Legea nr. 24/2000 republicată, referitoare la evenimentele legislative care pot interveni şi care pot fi dispuse prin acte normative ulterioare,de acelaşi nivel sau de nivel superior. Prin art. 2 din Ordinul nr. 4838/2009 a fost abrogat art. 19 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic aprobată prin Ordinul ministrului nr. 3251 din 12 februarie 1998, deci abrogarea s-a făcut printr-un act de acelaşi nivel, fiind impusă de corelarea cu dispoziţiile H.G. nr. 250/1992 republicată privind concediul de odihnă şi ale concedii ale salariaţilor din administraţia publică din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.
Prin întâmpinare, intimatul G.P.I. a solicitat menţinerea soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, reiterând că prin Ordinul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 4838/2009 şi prin Decizia nr. 823 din 1 septembrie 2009 dată în aplicarea Ordinului i-au fost încălcate drepturile privind stabilirea încadrării salariale şi a concediului de odihnă începând cu 1 septembrie 2009, prin nesocotirea art. 51 şi art. 103 din Legea nr. 128/1997 cu modificările şi completările ulterioare, fiind necesar a se dispune recalcularea salariului pentru luna decembrie 2009 care a stat la baza stabilirii drepturilor salariale conform Legii nr. 330/2009 începând cu 1 ianuarie 2010.
Examinând cauza atât prin prisma criticilor expuse prin cererea de recurs, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Obiectul excepţiei de nelegalitate invocată din oficiu de secţia civilă a Tribunalul Harghita, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 vizează Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi inovării nr. 4838 din 26 august 2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal din învăţământ.
Potrivit textelor contestate:
„Art. 1: Nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele şcolare se stabileşte potrivit gradului didactic, vechimii recunoscute în învăţământ pentru persoana respectivă, la care se adaugă indemnizaţia de conducere, îndrumare şi control.
Art. 2: (1) Articolul 19 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic, aprobate prin Ordinul ministrului nr. 3251 din 12 februarie 1998, publicate în M. Of. Partea I, nr. 269 din 20 iulie 1998, se abrogă.
(2) Personalul de conducere, de îndrumare şi control din ministere, inspectorate şcolare şi casele corpului didactic beneficiază de concediu de odihnă potrivit prevederilor H.G. nr. 250/1992;”
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, prin raportare la actul normativ cu forţă superioară, atât prevederile art. 1 cât şi cele ale art. 2 din Ordin sunt nelegale.
Art. 1 din OMECI nr. 4838/2009 încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 349/2004 (în vigoare la data emiterii ordinului, dar abrogată cu începere de la 09 februarie 2011, ca efect al Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011), care prevedea: „(1) Nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele şcolare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, şi din Ministerul Educaţiei şi Cercetării se stabileşte la nivelul MAXIM al salariului de bază al funcţiei didactice - educator, învăţător, profesor gradul I cu vechime de peste 40 ani, la care se adaugă o indemnizaţie de conducere de pană la: a) 10 - 30% pentru inspectorul şcolar principal de specialitate şi inspectorul şcolar; b) 15 - 35% pentru directorul casei corpului didactic; c) 25 - 45% pentru inspectorul şcolar general adjunct; d) 30 - 50% pentru inspectorul de specialitate sau pentru funcţii echivalente în Ministerul Educaţiei şi Cercetării; e) 35 - 55% pentru inspectorul şcolar general sau pentru funcţii echivalente în Ministerul Educaţiei şi Cercetării”.
Este evident că în raport de aceste dispoziţii legale nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspectoratele şcolare nu se stabileşte potrivit gradului didactic şi vechimii recunoscute în învăţământ ale persoanei respective, la care se adaugă indemnizaţia de conducere, îndrumare şi control (aşa cum dispune art. 1 din ordinul contestat), ci, aşa cum prevede expres art. 51 alin. (1) din Legea nr. 128/1997, la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice - educator, învăţător, profesor gradul I cu vechime de peste 40 ani - la care se adaugă indemnizaţia de conducere, îndrumare şi control.
Din analiza celor două texte, rezultă că art. 1 din O.M.E.C.I. reglementează diminuarea salariului de bază al personalului care ocupă funcţii de conducere, de îndrumare şi control în învăţământ (care nu se mai calculează la nivelul maxim al salariului funcţiei didactice respective, ci în funcţie de gradul şi vechimea persoanei), iar nu diminuarea indemnizaţiei de conducere, cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă s-ar fi pus în aplicare art. X din O.U.G. nr. 35/2009.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond este la adăpostul criticilor şi în ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009, deoarece nu s-a depus niciun act care să dovedească faptul că încălcarea prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 128/1997 a fost necesară, ca urmare a constrângerilor bugetare.
Cu privire la incidenţa prevederilor H.G. nr. 250/1992 în materia duratei concediului de odihnă ale personalului de conducere, de îndrumare şi control din ministere, inspectorate şcolare şi casele corpului didactic, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute susţinerile recurentului, deoarece art. 2 din ordinul contestat încalcă dispoziţiile art. 111 alin. (6), raportat la art. 103 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează concediile pentru toate cadrele didactice, indiferent de funcţia pe care o ocupă (directori, inspectori etc.), fără a face distincţie între funcţiile de predare, de conducere, de îndrumare şi de control, iar în lipsa unei distincţii operate de legiuitor, potrivit principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", nici pârâtul, în aplicarea legii, nu poate opera vreo distincţie.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond faptul că pârâtul nu poate abroga un text emis în baza legii (în speţă art. 19 din Normele metodologice aprobate prin OMEN nr. 3251/1998, emis în conformitate şi în aplicarea Legii nr. 128/1997) şi nu poate impune aplicarea H.G. nr. 250/1992 în materia concediului de odihnă cuvenit personalului de conducere, cu prioritate faţă de Legea nr. 128/1997, în condiţiile în care Statutul personalului didactic - Legea nr. 128/1997 - este un act normativ special, cu forţă juridică superioară unei hotărâri de guvern.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva Sentinţei nr. 193 din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 643/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 661/2012. Contencios → |
|---|
