ICCJ. Decizia nr. 695/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 695 /2012
Dosar nr. 1011/59/2010
Şedinţa publică de la 10 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă.
I. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 22 septembrie 2010, reclamanta SC R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea pârâtului să desemneze în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii o comisie pentru evaluarea clădirilor cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală predate Primăriei Z.N. în data de 02 aprilie 2010; să efectueze evaluarea în termen de 30 de zile de la numirea comisiei; să îi acorde justa despăgubire pentru imobilele indicate mai sus, în termen de 30 de zile după efectuarea evaluării. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea transmisă de Primăria Z.N. i s-a comunicat că, în baza Hotărârii de Guvern nr. 834/1991 şi a Decretului Lege nr. 354/2004 are obligaţia de a preda Primăriei Z.N. clădirile cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală aflate în patrimoniul societăţii.
La data de 21 septembrie 2009, reclamanta a formulat o adresă către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării în care a prezentat solicitarea Primăriei şi a cerut informaţii cu privire la procedura acordării despăgubirilor, potrivit art. 166 pct. 3 din Legea învăţământului nr. 84/1995, însă cererea a rămas fără răspuns.
Cu toate că Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării nu i-a furnizat nici o informaţie cu privire la modul de despăgubire, în data de 02 aprilie 2010 a dat curs solicitării Primăriei Z.N. şi a predat imobilele fiind încheiat un proces-verbal în acest sens.
Ulterior, la data de 30 aprilie 2010, reclamanta s-a adresat cu o cerere şi către Guvernul României, prin care a solicitat în baza art. 166 din Legea nr. 84/1995, să îi acorde justa despăgubire pentru imobilele predate Primăriei Z.N., însă până la data formulării acţiuni nu a primit răspuns nici de la reprezentanţii Guvernului României, nici de la reprezentaţii ministerelor din subordinea sa.
În opinia reclamantei, pârâtul încalcă atât prevederile art. 166 din Legea nr. 84/1995, cât şi Protocolul 1 al „Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor omului şi a Libertăţilor Fundamentale.", în condiţiile în care, nu şi-a respectat propriile sale obligaţii legale şi nu i-a acordat despăgubirile ce i se cuvin, conform nomelor aplicabile. Mai mult, pârâtul a refuzat nejustificat să îi comunice orice informaţie cu privire la procedura despăgubirilor.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că cele două corpuri de clădire care au făcut obiectul protocolului de predare - primire semnat între reclamanta SC „R." SRL şi Primăria Comunei Z.N. nu se aflau la data încheierii acestuia evidenţiate în Cartea Funciară şi deci, nu se aflau nici în proprietatea tabulară a SC R. SRL şi nici a antecesoarei acesteia - SC A.U. SRL.
În urma demersurilor din ultimii ani, Primăria Z.N., prin primar, a reuşit să intabuleze în cartea funciară, în temeiul Legii cadastrului nr. 7/1996, Pct. III din Anexa la Legea nr. 213/1998 şi Legii nr. 354/2004, dreptul de proprietate, cu titlu de domeniul public în favoarea Comunei Z.N., pentru aproape toate spaţiile (imobilele) afectate procesului de învăţământ.
Astfel, imobilul grădiniţei a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniu public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. X, nr. cadastral X, nr. parcela 613/28 (Anexa nr. 1), iar imobilul şcolii a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniu public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. Y, nr. cadastral Y, nr. parcela 613/29 ( Anexa nr. 2).
Pârâtul a solicitat să se constate că reclamanta nu a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că la momentul predării imobilelor era deplin proprietar al acestora, prin urmare nu se putea proceda la aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995.
În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cererea fiind admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2011.
2. Hotărârea Curţii de Apel.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 62 din 21 februarie 2011, a respins acţiunea reclamantei; a admis cererea de intervenţie în favoarea pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului şi a respins cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a pretins că este proprietara celor două clădiri cu destinaţie de şcoală şi grădiniţă, pe care le-a predat la data de 02 aprilie 2010 Primăriei Comunei Z.N., judeţul Arad, pe bază de proces-verbal, predare care s-a făcut în temeiul Legii învăţământului nr. 84/1995, pentru întregirea bazei materiale aferentă procesului de instruire şi de educaţie, astfel că are dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 166 pct. 3 din legea amintită.
Prima instanţă a reţinut că înscrisurile depuse de reclamantă, în speţă, adresa nr. 102377/18 august 2009 emisă de Primăriei Comunei Z.N., care atestă că cele două clădiri făceau parte, la data emiterii adresei, din patrimoniul SC A.U. SA, coroborată cu factura fiscală emisă pentru „cesiunea” mai multor bunuri din patrimoniul SC A.U. SA către reclamantă, nu dovedesc dreptul de proprietate al reclamantei.
Astfel, adresa unei primării nu atestă componenţa patrimoniului unei societăţi comerciale, în speţă a SC A.U. SA, societatea de la care reclamanta pretinde că a dobândit proprietatea.
Prima instanţă a arătat că şi în situaţia în care SC A.U. SA ar fi fost proprietara celor două clădiri, din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă că proprietatea a fost transmisă reclamantei, în condiţiile în care, pârâtul şi intervenientul au depus un contract de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.U. SA, în calitate de vânzător, şi reclamantă, în calitate de cumpărător, din care rezultă vânzarea mai multor imobile din C.F. X Z.N., nu însă şi parcelele Cc 613/28 şi 613/29 pe care sunt edificate şcoala şi grădiniţa.
În concluzie, prima instanţă a arătat că şi în ipoteza în care, predarea - preluarea s-a făcut legal şi că cele două clădiri nu erau exceptate de predare în temeiul primei teze a alin. (3) art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de predare-primire, reclamanta nu ar avea dreptul la despăgubiri decât dacă ar fi făcut dovada că bunurile s-au aflat în patrimoniul său, ceea ce, după cum s-a arătat, nu este cazul.
3. Recursul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC R. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă în mod eronat a respins acţiunea cu motivarea că nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilelor, deşi din actele depuse la dosar coroborate cu dispoziţiile legale aplicabile imobilelor în cauză, rezultă fără echivoc că atât recurenta-reclamantă cât şi succesoarea sa au fost proprietari extratabulari ai clădirilor cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală predate în data de 02 aprilie 2010.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că antecesoarea, SC A.U. SA, nu a dobândit în proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991 şi terenul aferent clădirilor cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală şi, pe cale de consecinţă, aceste construcţii nu au fost înregistrate în cartea funciară, iar obiect al transferului dreptului de proprietate l-au format doar construcţiile (scoală şi grădiniţă) fără teren fiind încheiată în acest sens factura nr. 3 din 30 iunie 2009 cu anexa aferentă.
Mai susţine că dreptul de proprietate este dovedit şi de faptul că, consecinţele juridice ale dreptului de proprietate, respectiv înregistrarea în inventar, calculul amortizării şi obligaţia declarării şi plăţii impozitelor locale, s-au regăsit în sarcina sa şi a antecesoarei sale.
Referitor la mijloacele de probă ale dreptului la proprietate, menţionează recurenta-reclamantă că obligarea sa la predarea imobilelor echivalează cu o expropriere de facto situaţie în care ar fi aplicabile prevederile art. 19 pct. 3 din Legea nr. 255/2010, din 14 decembrie 2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, iar dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege.
O critică distinctă vizează încălcarea prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, cât şi Protocolul 1 al „Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale", deoarece a fost privată de proprietatea imobilelor cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală aflate în patrimoniul societăţii iar reintegrarea imobilelor cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală aflate în patrimoniul său şi în patrimoniul Comunei Z.N. i-a creat un prejudiciu considerabil, pentru restabilirea echilibrului, pârâtul-intimat are obligaţia să acorde o justă despăgubire.
4. Apărarea intimaţilor.
În recurs au formulat întâmpinări Guvernul României şi Ministerul Educaţiei, Cercetării,Tineretului şi Sportului prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, insistând asupra faptului că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate în privinţa imobilelor grădiniţă şi şcoală la momentul predării acestora şi prin urmare nu se putea proceda la aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995.
5. Procedura derulată în recurs.
În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., recurenta a prezentat factura nr. 3 din 30 iunie 2009 cu anexa aferentă în care sunt cuprinse şi grădiniţa şi şcoala: listele de inventar mijloace fixe SC A.U. SA şi SC R. SRL; declaraţia de impunere nr. 346 din 30 ianuarie 2006, depusă de SC A.U. SA şi declaraţia de impunere 2686 din 30 iunie 2009 depusă de SC R. SRL, declaraţiile pentru stabilirea impozitului pe clădiri taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat pe anii 1993, 1994, fişe de inventar 1990; 1992, 1993.
II. Considerentele Înaltei curţi asupra recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinări cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală sub toate aspectele, aşa încât va fi menţinută pentru argumentele prezentate în continuare.
1.Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Obiectul acţiunii judiciare formulate de recurenta-reclamantă vizează în esenţă obligarea intimatului-pârât de a derula procedura instituită prin art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 a învăţământului cu modificările şi completările ulterioare, în vederea acordării unei juste despăgubiri pentru cele două clădiri, cu destinaţie de şcoală şi respectiv grădiniţă predate la data de 02 aprilie 2010 Primăriei Comunei Z.N. judeţul Arad.
Prima instanţă pentru considerentele reţinute în cuprinsul sentinţei recurate a respins acţiunea, deoarece reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilelor, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.
Într-adevăr textul de lege aplicabil este art. 166 alin. (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995 care la data preluării imobilelor, respectiv data încheierii procesului-verbal din 02 aprilie 2010 avea următorul conţinut .
„Baza materială aferentă procesului de instruire şi educaţie, .. realizată din fondurile statului sau din fondul instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, .., şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, .., cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi. În aceleaşi condiţii se reintegrează fără plată şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, cu trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare. Cuantumul despăgubirii se stabileşte în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi ai Ministerului Finanţelor Publice, constituită prin ordin comun”.
Prima instanţă a reţinut că înscrisurile depuse de reclamantă nu dovedesc proprietatea acesteia asupra celor două corpuri de clădire care au făcut obiectul protocolului de predare-primire semnat între reclamanta SC R. SRL şi Primăria Comuna Z.N. deoarece nu se aflau la data încheierii acestuia evidenţiate în Cartea Funciară şi deci nu se aflau nici în proprietatea tabulară a SC R. SRL şi nici a antecesoarei acesteia - SC A.U.
Intabularea în Cartea funciară s-a realizat, în temeiul Legii cadastrului nr. 7/1996 de către intimata-pârâtă respectiv, imobilul grădiniţei a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniul public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. X, nr. cadastral X, nr. parcela 613/28 iar imobilul şcolii a înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniul public, în favoarea comunei Z.N. CF nr. Y, nr. cadastral Y, nr. parcela 613/29.
Recurenta-reclamantă arată că înregistrarea în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC A.U. SA asupra construcţiilor din patrimoniul său s-a efectuat numai după ce societatea a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 834/1991privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat; însă este de observat că terenurile aferente şcolii şi grădiniţei nu au fost cuprinse în certificatul de atestare al antecesoarei ei, aşa cum de altfel recunoaşte prin motivele de recurs.
Pentru a dovedi transferul dreptului de proprietate, precum şi dreptul său de proprietate asupra clădirilor cu destinaţie de grădiniţă şi şcoală, recurenta-reclamantă se prevalează de factura nr. 3/30 iunie 2009 încheiată cu SC A.U., care aparent face dovada convenţiei încheiate de părţi însă în condiţiile Legii cadastrului era necesară înscrierea în Cartea funciară.
În lipsa acestei intabulări nu poate fi reţinută ca o dovadă deplină a dreptului de proprietate, plata impozitelor şi taxelor locale pe cele două clădiri plata care creează numai o prezumţie că cel care le achita este proprietar, fără însă a ţine locul documentelor care atesta proprietatea aşa cum prevede art. 166 alin. (7) din Legea nr. 84/1995 potrivit căreia deţinătorii de bunuri prevăzute la alin. (3) şi (4) care urmează să fie reintegrate în patrimoniul învăţământului sunt obligaţi să pună la dispoziţie împuterniciţilor Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, consiliilor locale sau conciliilor judeţene, după caz, toate documentele care atestă proprietatea, precum şi documentele necesare în vederea înregistrării în evidenţele contabile.
Chiar dacă SC A.U. SA s-ar prevala de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, menţionat în text, are următorul conţinut: „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu” în cauză nu s-a făcut dovada transferului de proprietate către recurenta-reclamantă care are dreptul să se îndrepte împotriva antecesoarei sau cu acţiune în evicţiune condiţiile dreptului comun.
Cum recurenta-reclamantă nu a dovedit că la momentul predării imobilelor era proprietara acestora, nu se putea face aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 şi nu se poate reţine nici încălcarea Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind protecţia proprietăţii.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi reţinute, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
În consecinţă, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC R. SRL împotriva Sentinţei nr. 62/21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 690/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 696/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
