ICCJ. Decizia nr. 778/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 778/2012
Dosar nr. 378/46/2011
Şedinţa de la 16 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanţii N.E., N.C., R.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 3399 din 18 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, reprezentând restituirea în echivalent a imobilului construcţie demolată, situată în Piteşti, judeţul Argeş, precum obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii până la emiterea efectivă a deciziei de acordare a despăgubirilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, deşi dosarul aferent Dispoziţiei nr. 3399 din 18 iunie 2007, a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în urmă cu 3 ani şi jumătate, nici până în prezent nu a fost soluţionat, deşi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligă la evaluarea bunului şi la emiterea titlului de despăgubire.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că în cadrul procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 trebuie parcurse mai multe etape, în cazul de faţă etapa transmiterii şi înregistrării dosarului fiind parcursă în sensul că dosarul a fost înregistrat la secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 36772/CC.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 227/F-Cont din 1 aprilie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte cererea formulată de reclamanţii N.E., N.C., R.A. împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită decizia de stabilire a despăgubirilor pentru bunul imobil menţionat în Dispoziţia nr. 3399/2007, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingând cererea de acordare a daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, a reţinut în esenţă că prin Dispoziţia nr. 3399 din 18 iunie 2007, Primarul Municipiului Piteşti a soluţionat notificarea formulată de N.P., propunând acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul situat în Piteşti, arătând totodată că nu au fost identificate bunuri sau servicii pentru a fi acordate în compensare moştenitorilor notificatorului.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că deşi dispoziţia a fost emisă în anul 2007, şi cel puţin în anul 2008, se afla, împreună cu dosarul, la autoritatea pârâtă, aceasta nu a procedat potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, până în prezent.
În acest context, prima instanţă a constatat că intervalul de timp în care, în cazul de faţă, Comisia nu a îndeplinit niciun act în procedura Legii nr. 247/2005, depăşeşte un termen rezonabil, necesar autorităţii pârâte pentru demararea procedurii în dosarele cu care este învestită, ţinând seama de numărul mare de cereri, de complexitatea procedurilor, dar şi de poziţia persoanei îndreptăţite la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, în vederea soluţionării dosarului.
Referitor la cererea de acordare a daunelor cominatorii, judecătorul fondului a constatat că legea specială nu oferă această posibilitate de acordare a daunelor cominatorii.
3. Recursul exercitat de pârâtă
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei, invocând motivele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că s-a tergiversat soluţionarea dosarului de despăgubiri al reclamantului, întrucât soluţionarea acestor dosare se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, procedură complexă, ce cuprinde mai multe etape.
În cauză, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 36772/CC şi analizat sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire, constatându-se că dosarul mai trebuie completat cu situaţia despăgubirilor încasate la data preluării în proprietatea statului a imobilului notificat.
În concret, criticile recurentei-pârâte aduse sentinţei atacate constau în faptul că prima instanţă a ignorat prevederile Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că dosarul reclamantului trebuie să respecte ordinea stabilită prin această decizie, invocând şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că ";Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite";.
Aşadar, recurenta a susţinut că în mod netemeinic prima instanţă a obligat Comisia centrală la emiterea deciziei, reţinând încălcarea principiului procesului rezonabil în parcurgerea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantului, fiind de necontestat că persoanele beneficiare ale prevederilor legii menţionate au dreptul la parcurgerea acestei proceduri într-un termen rezonabil, însă jurisprudenţa Curţii Europene în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii ce trebuie luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente, precum şi importanţa litigiului pentru reclamant.
Dezlegarea fondului cauzei, prin obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul în litigiu, este greşită, în condiţiile în care s-a constatat că dosarul trebuie completat cu situaţia juridică detaliată a imobilului şi cu un certificat de moştenitor sau o negaţie că nu a fost dezbătută moştenirea de pe urma fostului proprietar.
De asemenea, în opinia recurentei, instanţa de fond a reţinut în mod greşit încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei fără să ţină seama de particularităţile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi de normele administrative emise pentru stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor prin Decizia nr. 2815/2008, prin care autoritatea emitentă a căutat să asigure egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Argumente de fapt şi de drept relevant
Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru terenul situată în Piteşti, judeţul Argeş.
Calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri le-a fost recunoscută prin Dispoziţia nr. 3399 din 18 iunie 2007, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, prin care a fost soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, însă complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi de aceea se va dispune obligarea CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire într-un termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, însă vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Înalta Curte constată că reclamanţii au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor emisă în 18 iunie 2007, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat sub nr. 36772/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns prima instanţă, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere că art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conferă Comisiei Centrale atribuţia de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura dispoziţia emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective ce intrau exclusiv în competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi a instanţelor competente să exercite controlul judecătoresc asupra acesteia.
În acelaşi timp, împrejurările invocate nu pot justifica totala pasivitate a Comisiei Centrale în perioada scursă de la data înregistrării Dosarului nr. 36772/CC, în condiţiile în care aşa cum a constatat şi instanţa de fond, pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamanţilor nu a fost analizată într-un termen rezonabil.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Totodată, se reţine că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României şi normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Aşadar, complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce priveşte respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
Prin urmare, critica recurentei privind nesocotirea de către prima instanţa a criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este justificată.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 94 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 227/F-CONT din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 776/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 782/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
