ICCJ. Decizia nr. 866/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 866/2012
Dosar nr. 646/45/2010
Şedinţa publică de la 21 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond prin cererea adresată Curţii de Apel Iaşi, reclamantul C.G. a solicitat anularea deciziei nr. 111 din 31 august 2010 şi în parte procesul-verbal control din 23 iulie 2010, poz. 2 anexa 2 la procesul verbal - privind suma de 3388,93 lei ce i-a fost imputată, din care 2060 lei cheltuieli diurnă şi 1328,93 lei majorări pentru deplasările efectuate în perioada 2007-2009.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin decizia sus menţionată D.G.F.P. Iaşi a respins contestaţia pe care a formulat-o împotriva procesului verbal din 23 iulie 2010 a D.G.F.P. - compartiment control, fără a se ţine cont de datele înscrise pe ordinul de deplasare, din care rezultă cu claritate că deplasarea a fost făcută în intervale de 12 ore, realitatea acesteia fiind confirmată de şeful unităţii sau de delegatul său, prin aplicarea ştampilei, conform art. 46 din H.G. nr. 1860/2006, cu respectarea condiţiilor de plată a diurnei prevăzută în art. 9, 10, 11, 16 şi 29 din aceeaşi hotărâre.
Consideră de asemenea reclamantul că procesul-verbal nu conţine temeiul legal i privind calculul majorărilor la sumele imputate, organul de control ignorând distanţa dintre municipiul Iaşi şi comuna Sireţel, starea proastă a drumurilor, ce determină o durată mai mare a deplasării, şi nici faptul că reclamantul se deplasa la mai multe instituţii, chiar dacă ştampila era aplicată de doar una dintre ele.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, întrucât din ordinele de deplasare care au stat la baza emiterii procesului-verbal de control din 23 iulie 2010, nu rezultă durata deplasării la singura instituţie ce figurează în act, problemă ce urma a fi rezolvată nepresupunând un interval de timp care să justifice plata diurnei, ci doar contravaloare combustibilului, având în vedere că reclamantul a folosit autoturismul proprietate personală.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 116/2011 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Iaşi - secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi cu sediul în Iaşi şi, în consecinţă, a anulat în parte decizia nr. 111 din 31 august 2010 în ce priveşte suma de 2021 lei reprezentând cheltuieli diurnă aferentă deplasărilor efectuate în interesul serviciului în perioada 2007-2009 precum şi majorările de întârziere aferente sumei de 2021 lei.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a constatat că din cuprinsul unor ordine de deplasare anexate la Registru de casa din 10 aprilie 2008, 08 septembrie 2008, 13 august 2007 rezultă că acestea nu respectă prevederile sus menţionate, pentru a se putea justifica plata diurnei întrucât nu rezultă că durata delegării este de cel puţin 12 ore nefiind menţionată ora plecării şi ora venirii şi lipsind ştampila instituţiei la care se pretinde că a fost delegat (ordinul de deplasare de la fila 314) durata deplasării a fost mai mică de 12 ore (ordinul de deplasare de la fila 332), respectiv s-a încasat diurna pe 2 zile deşi durata deplasării a fost doar de o zi, 24 de ore (ordinul de deplasare de la fila 354).
Prin urmare nefiind respectată cerinţa prevăzută de art. ll privind durata minimă a delegării, respectiv cea de la art. 46 privind obligativitatea existenţei vizei şi ştampilei conducătorului unităţii rezultă că reclamantul a încasat necuvenit contravaloarea diurnei pentru cele 3 ordine de plata menţionate, respectiv suma de 39 de lei (13x3).
Referitor la majorările de întârziere aferente, având in vedere faptul că stabilirea de majorări de întârziere în sarcina contestatoarei reprezintă măsura accesorie în raport cu debitul, iar în sarcina sa a fost reţinut corect debitul de 39 de lei, aceasta datorează de majorări de întârziere reprezentând măsura accesorie, conform principiului de drept ";accesorium sequitur principale";.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
În motivele de recurs se arată că a încasat sumele imputate în baza art. 9 şi 11 din H.G. nr. 1860/2006 pentru că deplasările le-a efectuat în interesul serviciului, fiind semnată de ordonatorul principal de credite, suma de plată a fost aprobată de acesta, mai mult, fiind aplicată şi viza de control financiar preventiv pentru efectuarea plăţii.
S-a solicitat admiterea recursului, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Înalta Curte, analizând cu prioritate motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat din oficiu, apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele arătate în continuare:
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, acţiunea are ca obiect: anularea solicitat anularea deciziei nr. 111 din 31 august 2010 şi în parte a procesului-verbal control din 23 iulie 2010, - poz. 2 anexa 2 la procesul verbal - privind suma de 3388,93 lei ce i-a fost imputată, din care 2060 lei cheltuieli diurnă şi 1328,93 lei majorări pentru deplasările efectuate în perioada 2007-2009.
În interpretarea şi aplicarea normelor de competenţă cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudenţa Instanţei Supreme s-au reţinut aceste dispoziţii instituie două criterii de determinare a competenţei materiale instanţei de fond, după cum urmează:
- criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat;
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe,impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 lei.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanţă bugetară de până la 500.000 lei - (15. 538 lei)- asimilată creanţelor fiscale în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul valoric şi revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Temeiul legal al instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, în temeiul art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în temeiul art. 313 teza finală din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Iaşi - secţia contencios administrativ, astfel că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs invocate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 116 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi - secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 860/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 876/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
