ICCJ. Decizia nr. 1407/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1407/2013
Dosar nr. 75881/3/2011
Şedinţa publică de la 22 februarie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.P.S. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea T.M. solicitând anularea hotărârii Senatului Universităţii T.M. nr. 29 din 12 septembrie 2011, comunicată prin adresa nr. 1132 din 05 octombrie 2011, prin care s-a dispus anularea diplomei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr. 29 din 12 septembrie 2011 a Senatului Universităţii T.M. s-a dispus în sensul anulării diplomei sale de studii.
Reclamantul a susținut că nici hotărârea dar nici adresa de comunicare nu conţin motivele care ar sta la baza acestei măsuri, ci doar trimiteri la normele care investesc Senatul Universităţii cu puterea de a anula diploma de studii.
De asemenea, normele invocate în preambulul hotărârii sunt doar norme cu valoare procedurală (care descriu cadrul procedural în care se poate dispune anularea unei diploma), însă nu există nicio referire la vreo normă care reglementează modul de eliberare a diplomelor de studii şi care eventual ar fi fost încălcată în momentul eliberării diplomei de studii ce i-a fost acordată.
În aceste condiţii, apreciază reclamantul, un act administrativ emis fără o motivare de fapt sau în drept, reprezintă un abuz, o ilegalitate deoarece actele administrative se emit în temeiul legii şi nu al bunului plac. Modul în care înţelege conducerea Universităţii T.M. să procedeze constituie în mod efectiv o infracţiune reprezentând un veritabil abuz în serviciu.
În opinia reclamantului, actul administrativ atacat este lovit de nulitate, deoarece diploma emisă de către Universitate a produs pe deplin efecte şi nu mai poate fi în mod legal revocată, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
A mai arătat reclamantul că, în cursul efectuării studiilor la Universitatea T.M. a urmat toate regulile universitare şi a respectat întocmai hotărârile Senatului Universităţii de la acel moment, prezentând atestat de cunoaştere a limbii române, iar în anul de studii 2005/2006 a primit aprobarea Rectoratului Universităţii pentru a efectua doi ani de studii în unul singur.
De asemenea, a adresat Universităţii T.M. o plângere cu conţinut similar prezentei cereri la data de 20 octombrie 2011, însă nu a primit niciun răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 2536 din 6 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere în primul rând dispozițiile art. 2 lit. d) și art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., precum și cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că potrivit art. 114, alin. (3) din Legea nr. 1/2011, instituţiile de învăţământ superior au personalitate juridică şi sunt de interes public, însă legea nu precizează dacă aceste instituții sunt de interes local sau central, dar din principiile generale după care funcţionează rezultă că accesul la aceste instituţii este deschis tuturor persoanelor de pe întregul teritoriu al României, art. 118, alin. (1), lit. j) din lege consacrând principiul mobilităţii naţionale a studenţilor, iar alin. (2) interzicând orice discriminare pe orice criteriu, inclusiv cel teritorial.
În consecinţă, tribunalul a constatat că universităţile sunt autorizate să presteze un serviciu public de interes naţional, astfel încât competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea Hotărârii Senatului Universităţii T.M. nr. 29 din 12 septembrie 2011, prin care s-a dispus anularea diplomei, aparţine, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, Curţii de Apel Bucureşti.
La rândul său, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentința nr. 5117 din 19 septembrie 2012, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
A constat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că reclamantul a formulat acţiune în anularea unei hotărâri a Senatului Universităţii T.M., prin care i s-a anulat diploma de licenţă.
În stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei cauze, relevanță are rangul autorităţii emitente a actului administrative, î n raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 114 din Legea nr. 1/2011 privind educaţia naţională, „instituţiile de învăţământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituţii au personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public şi sunt apolitice”, iar în conformitate cu art. 116, „sistemul naţional de învăţământ superior include toate instituţiile de învăţământ superior acreditate. O instituţie de învăţământ superior autorizată să funcţioneze provizoriu, conform procedurilor legale în vigoare, devine parte a sistemului naţional de învăţământ superior numai după acreditare”.
În optica Curții de apel, pârâta Universitatea T.M. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de interes public, reprezintă o entitate descentralizată de învăţământ, parte a sistemului naţional de învăţământ, iar nu o autoritate publică centrală ale cărei acte administrative să poată fi contestate, în primă instanţă, la curtea de apel.
Faptul că pârâta este o persoană juridică de drept privat şi de interes public recunoscut prin lege, fiind asimilată, potrivit art. 2 lit. b) din Legea 554/2004, unei autorităţi publice nu înseamnă însă că este asimilată şi unei autorităţi publice centrale, câtă vreme textul legal defineşte noţiunea de autoritate publică, fără a distinge după rangul central, judeţean sau local al acesteia.
Curtea de apel a constat că aceasta este și interpretarea dată de Plenul judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a adoptat o soluţie pentru unificarea practicii, în sensul că „Aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii, întrucât universitatea este asimilată unei autorităţi publice locale, fiind incidente normele de competenţă de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004”.
Regulatorul de competență.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal pentru următoarele considerente:
- Reclamantul a formulat acţiune în anularea unei hotărâri a Senatului Universităţii T.M., prin care i s-a anulat diploma de licenţă.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
În speţa de faţă, Universitatea T.M. este instituţie de învăţământ superior de stat, cu personalitate juridică, de interes public, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S., este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea T.M. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea T.M. este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Pe cale de consecinţă, Universitatea T.M. din Bucureşti nefiind o instituţie centrală de sine – stătătoare, actele emise de aceasta nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. pentru ca instanţa curţii de apel să fie competentă material cu judecarea prezentului litigiu.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A.P.S. în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1372/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1409/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
