ICCJ. Decizia nr. 2019/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2019/2013
Dosar nr. 386/43/2010
Şedinţa publică de la 27 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 236 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu MureȘ, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. MureȘ.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte pct. 1 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010, instanţa de fond a apreciat că societatea nu avea dreptul să deducă, la calculul impozitului pe profit, cheltuieli de cazare şi transport în ţară şi străinătate, în valoare de 36.491 lei, şi să deducă suma de 1.214 lei reprezentând T.V.A. de pe facturi reprezentând cazare şi masă, întrucât nu au fost întocmite deconturile de deplasare pentru deplasările în cauză, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, în sensul că înscrisurile prezentate de reclamantă în legătură cu ordinele de deplasare analizate, respectiv, facturi de achiziţie, bilete de avion, facturi de cazare, etc, se circumscriu noţiunii de documente justificative care o îndreptăţeau pe reclamantă să beneficieze de regimul deductibilităţii fiscal, au fost înlăturate de către instanța de fond, în urma analizei înscrisurilor depuse de reclamantă la dosarul cauzei; astfel, instanța de fond a constatat că fie ordinele de deplasare nu erau însoţite de toate documentele la care se face trimitere în referat, fie că pentru unele documente prezentate nu exista ordin de deplasare, fie documentele justificative erau emise pentru alte persoane decât cele nominalizate în ordinul de deplasare sau la alte date decât cele la care s-a efectuat deplasarea, fie, din cuprinsul ordinului nu rezulta faptul că respectivele cheltuieli au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Cu privire la menţiunile de la pct. 2 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010, instanța de fond a conchis asupra caracterului nedeductibil a unor cheltuieli de achiziţionare a unor produse alimentare în valoare de 3.773 lei şi T.V.A. în sumă de 4.538 lei în baza unor bonuri fiscale, în raport de nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) din O.M.F. nr. 1714/2005.
Referitor la menţiunile de la pct. 3 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010 vizând neînregistrarea în contabilitate a unor produse în valoare de 6.561 lei, susţinerile reclamantei au fost apreciate ca fiind nefondate, față de nerespectate dispoziţiile alin. 3 din art. (1) al O.M.F.P. nr. 1714/2005.
Cu privire la menţiunile de la pct. 4 din Decizia nr. 352/2010 vizând majorarea bazei impozabile cu suma de 38.627 lei şi deducerea T.V.A. în sumă de 7.130 lei, pe baza înregistrării în contabilitate a unor facturi în xerocopie, instanța de fond nu a reținut concluziile expertului contabil potrivit cărora, cu ocazia efectuării expertizei i-au fost prezentate facturile în original, apreciind că, la momentul efectuării înregistrărilor în contabilitate şi la cel al controlului, reclamanta nu deţinea facturile în original, ele fiind procurate ulterior acestor momente.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantei conform cărora deţinea şi facturile în original însă organele de control nu şi-au exercitat rolul activ în sensul solicitării acestora, deoarece, pe de o parte, reclamanta era prima interesată în a pune la dispoziţia organelor de control astfel de documente, iar pe de altă parte, din declaraţia dată pe proprie răspundere de către reprezentantul legal al acesteia, a rezultat că au fost puse la dispoziţia organelor de control toate documentele. În acest context, apreciază judecătorul fondului că este greu de crezut că în aceste condiţii, dacă reclamanta ar fi deţinut facturile în original, nu le-ar fi pus la dispoziţia organelor de control pentru a-şi justifica înregistrările în contabilitate.
Cu privire la menţiunile de le pct. 5 din Decizia nr. 352/20020, instanța de fond a considerat că reţinerile organelor de control ale pârâtei cu privire la contractele de sponsorizare în sumă totală de 28.507 lei, sunt legale Și temeinice, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/2004, care impun forma scrisă pentru validitatea contractului de sponsorizare.
În acest context nu au fost reținute susţinerile reclamantei conform cărora simplul acord de vointe al părţilor realizat prin cererea de sponsorizare, rezoluţia de aprobare şi ordinele de plată este suficient pentru a proba existenţa contractului Și nici concluziile expertului conform cărora, cu ocazia efectuării expertizei i s-ar fi pus la dispoziţie contractul încheiat în formă scrisă; astfel, s-a apreciat în sensul că atâta vreme cât contractul de sponsorizare nu a existat la momentul efectuării înregistrărilor în contabilitate şi la cel al controlului, acesta nu exista, ci s-a presupus că a fost constituit ulterior.
Cu privire la menţiunile de la pct. 6 vizând majorări de întârziere aferente sumei de 95.814 lei, instanţa de fond a apreciat că susţinerile reclamantei sunt nefondate întrucât, aşa cum a precizat şi expertul contabil, organele de control au avut în vedere exerciţiul negativ pe respectiva perioadă şi nu a calculat impozit pe profit suplimentar şi nici accesorii.
Cu privire la menţiunile de la punctul 4 din Decizia nr. 352/2010 vizând înregistrarea cu întârziere în evidenţa contabilă a unor venituri, instanța de fond a înlăturat susţinerile reclamantei conform cărora înregistrarea tardivă a unor facturi transmise cu întârziere de emitent, nu au denaturant baza impozabilă privind calculul impozitului pe profit aferentă perioadei în care aceste facturi au fost emise, Și implicit că nu a avut nici o consecinţă prejudiciată întrucât legiuitorul îngăduie ca închiderea contului de venituri si cheltuieli să se încheie la sfârşitul exerciţiului financiar, iar la acel moment facturile fiscale erau deja înregistrate în contabilitatea sa.
Cu privire la menţiunile de la punctul 5 din Decizia 352/2010 vizând înregistrarea în evidenţa contabilă a unor facturi de discount-uri primite de la furnizori, instanța de fond, contrar susţinerilor reclamantei, a apreciat că reducerile acordate de către SC A. SRL reprezintă reduceri financiare, discounturi, aşa cum de altfel şi se menţionează pe facturi, şi nu reduceri comerciale, motiv pentru care trebuiau înregistrate în contabilitate ca şi venituri.
Prin urmare nu au fost primite susținerile reclamantei, în sensul că în mod greşit organul fiscal a pornit de la premisa greşită potrivit căreia facilităţile acordare de furnizor constituie în realitate rabaturi şi nicidecum discount-uri şi că în speţă ar fi aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 întrucât efectul fiscal a fost nul, în condițiile în care respectivele dispoziţii legale se referă la baza de impozitare a T.V.A. pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii în interiorul ţării iar organul de control a constatat diminuarea bazei impozabile privind calculul impozitului pe profit aferent trim II din 2007.
În ceea ce priveşte constatările organelor de control fiscal referitoare la T.V.A., s-a apreciat că, considerentele reţinute mai sus privind impozitul pe profit, rămân valabile şi în privinţa regimului fiscal al deductibilităţii T.V.A.
Cât priveşte susţinerea reclamantei conform cărora, reţinerea de către organul fiscal a faptului că societatea a declarat în mod eronat în deconturile de T.V.A. sumele înregistrate in jurnalele de vânzare şi jurnalele de cumpărare în sensul diminuării T.V.A. de plată cu suma de 214.220 lei precum şi concluziile raportului de expertiză, s-a apreciat că acestea nu pot fi luate în considerare întrucât, pe de o parte, între situaţia T.V.A. în cauză aflată la anexa 16 a R.I.F. şi situaţia prezentată de către expert există neconcordanţe şi, atât expertul cât şi reclamanta nu au justificat în vreun fel declararea în mod eronat în deconturile de T.V.A. a sumelor înregistrate în jurnalele de vânzare şi jurnalele de cumpărături.
Pe de altă parte, s-a mai reținut Și faptul că, deşi expertul a considerat că diferenţa suplimentară de declarat este de 72.830 lei şi nu 214.220 lei, la stabilirea acestei sume a avut în vedere şi celelalte concluzii ale expertizei privind înregistrarea în contabilitate a unor documente asupra cărora instanţa s-a pronunţat mai sus în sensul că nu pot fi considerate documente justificative, înlăturând astfel concluziile expertizei.
În ceea ce priveşte încasarea unui avans in baza unei facturi proformă - punctul 8 din Decizia nr. 352/2010, instanța de fond nu a împărtăȘit opinia reclamantei în sensul că organul fiscal a ignorat faptul că diferenţa dintre T.V.A. la suma vizată şi T.V.A.-ul aferent celor doua facturi emise anterior este de 16.315,82 lei stabilind că această diferenţă de T.V.A. nefacturată este de 19.164 lei şi nu de 2.848,18 lei, întrucât, a apreciat că reclamanta nu a luat în considerare şi faptul că, pentru suma de 120.027,90 lei, nerestituită, datorează un T.V.A. de 19.164 lei la care s-au adăugat majorările de întârziere.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinței nr. 236 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu MureȘ,secţia a-II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC M. P. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 Și art. 3041 C. proc. civ.
Deşi criticile formulate nu au fost structurate în motive de recurs, Înalta Curte reţine că hotărârea fondului este combătută de recurentă sub următoarele aspecte:
Cu privire la mențiunile de la pct. 1 din Decizia nr. 352/2010, vizând cheltuielile de deplasare în sumă de 36.491 lei- pct. 1 alin. (1) Și pct. 2.alin. (3) din R.I.F., reclamanta susține că în mod eronat instanța de fond a apreciat că nu este îndreptățită să beneficieze de deductibilitate, în condițiile în care cu ocazia deplasărilor avute în vedere de organul fiscal, au fost întocmite documente justificative, atât cu privire la locul deplasării, la scopul acestora, cât Și cu privire la persoanele care au efectuat aceste deplasări, fapt confirmat Și prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Cu privire la mențiunile de la pct. 1 alin. (4) din Decizia nr. 352/2010- vizând majorarea bazei impozabile cu suma de 38.627 lei pct. 1. alin. (4) Și pct. 2 alin. (2) din R.I.F., se susține că în mod greȘit instanța de fond Și-a însuȘit opinia organului fiscal în sensul că respectivele cheltuieli au fost înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în baza unor facturi în xerocopie, omițând a constata că, în realitate, SC M. P. SRL deține facturile în original.
În acest sens se susține că în mod eronat prima instanță a înlăturat concluziile expertului contabil care certifică împrejurarea că i-au fost prezentate facturile în original.
Referitor la cheltuielile de sponsorizare consideră recurenta că instanța de fond a dat o interpretare eronată prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994, omițând să constate că între sponsor Și beneficiar s-a realizat acordul de voință. Mai mult, actul normativ evocat nu prevede nici o sancțiune privind validitatea contractului în situația neredactării unui contract scris.
Cu privire la mențiunile de la pct. 1 alin. (6) din Decia nr. 352/2010 vizând cheltuielile în sumă de 95.418 lei, recurenta susține că în perioada avută în vedere de organul fiscal, societatea nu a obținut profit, astfel încât, în mod obiectiv, nu datora impozit pe profit, fiind, ca atare, irelevantă în speță, deductibilitatea sau nedeductibilitatea unor cheltuieli, care ar fi majorat cuantumul cheltuielilor totale ale societății în condițiile în care cheltuielile societății erau deja mai mari decât veniturile obținute de aceasta.
În aceste condiții, se arată că în perioada analizată, societatea nu datora bugetului statului impozit pe profit Și, în consecință, nu se poate pune problema calculului unor majorări de întârziere pentru un asemenea impozit. Întrucât acest punct de vedere a fost împărtăȘit Și de către expert, consideră recurenta că se impunea ca instanța de fond să dea eficiență juridică concluziilor expertului cu privire la acest aspect.
Cu privire la mențiunile de la pct. 5 din Decizia nr. 352/2010- vizând înregistrarea în evidența contabilă a unor facturi de discount-uri primite de la furnizori, recurenta susține că instanța de fond a calificat eronat discount-urile comerciale acordate, ca fiind reduceri financiare( rabaturi) asimilabile unor venituri deȘi prin concluziile raportului de expertiză se reține că reclamanta nu trebuia să îȘi mărească baza impozabilă privind calculul impozitului pe profit.
Consideră recurenta că întregul raționament al organului fiscal porneȘte de la o premiză greȘită, potrivit căreia facilitățile acordate de furnizorul menționat constituie, în realitate, conform manifestării de voință a acestuia, rabaturi Și nicidecum discount-uri.
În legătură cu modul de calcul al T.V.A.-ului suplimentar evidențiat în Anexa nr. 16 a raportului de inspecție fiscal, recurenta arată că expertul contabil a concluzionat, prin răspunsul la obiecțiuni că din veniturile efectuate a rezultat o diferență suplimentară de 72.830 lei Și nu de 214.220 lei cât au reținut organele fiscal în actul de control.
În aceste condiții susține recurenta că valoarea totală a sumei reprezentând T.V.A. se impune a fi diminuată cu diferența dintre suma reținută initial 214.220 lei Și cea rezultată prin verificările expertului, respectiv suma de 72.830 lei. Pe cale de consecință Și accesoriile aferente acestei sume ar trebui, în opinia recurentei, reduse corespunzător.
Un ultim aspect invocat de recurentă este greşita înlăturare a concluziilor expertizei fiscale, sens în care se susține faptul că deȘi raportul de expertiză dispus în cauză nu a fost combătut cu argumente pertinente de către intimate, aceasta nesolicitând administrarea vreunui alt mijloc de probă pentru a contracara concluziile expertului desemnat, instanța de fond a preferat să ignore conținutul Și semnificația extreme de clară a expertizei de specialitate.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, în considerarea celor ce urmează.
Recurenta SC M. P. SRL Timiş a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010 a D.G.F.P. MureȘ prin care, în cadrul procedurii administrativ fiscale, i s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată pentru suma totală de 545.935 lei, din care 251.745 lei T.V.A. nedeductibilă, 248.872 lei accesorii aferente T.V.A. şi 35.594 lei impozit pe profit, respectiv 11.724 lei accesorii aferente impozitului pe profit.
În esenţă, se reține că, societatea recurentă a fost supusă unei inspecţii fiscale parțiale având ca obiectiv verificarea modului de determinare, evidențiere Și declarare a impozitului pe profit Și al taxei pe valoare adăugată datorate bugetului general consolidate al statului, pentru perioada 1 octombrie 2006-31 august 2009.
Rezultatele controlului s-au materializat în Raportul de inspecţie fiscală încheiat la 5 noiembrie 2009 şi în decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală 5 noiembrie 2009 ambele emise de D.G.F.P. MureȘ.
În prealabil, Înalta Curte constată că, din analiza motivelor de recurs, rezultă că recurenta nu mai reiterează critici privind mențiunile de la punctele 1 alin. (2),Și 1 alin. (3), din Decizia nr. 352/2010, achiesând în această privinţă la dezlegarea dată de Curtea de apel.
Recursul se concentrează, aȘadar, asupra modului în care s-au interpretat şi aplicat o serie de dispoziții din Legea nr. 571/2003 şi, implicit, asupra realităţii şi corectitudinii înregistrării unor operaţiuni economice din perspectiva impozitului pe profirt Și implicit a T.V.A., mai ales că raţionamentul judecătorului fondului a fost diferit de cel expus de expert în raportul de expertiză contabilă încuviinţat în cauză.
În acest context, analizând criticile recurentei, care reprezintă de fapt o reiterare a motivelor de fapt Și de dret expuse atât în fața instanței de fond cât Și în procedura administrativă, Și nu o veritabilă critică adusă hotărârii recurate, Înalta Curte constată, în prealabil, faptul că prima instanţă a verificat punctual toate motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, ajungând la concluzia că actele administrativ fiscale atacate sunt legale.
Această concluzie este corectă, ea fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
Răspunzând, însă, în concret criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
3.1 Referitor la nedeductibilitatea la calculul profitului impozabil a unor cheltuieli de cazare Și transport în țară Și străinătate în sumă de 36.491 lei, Și T.V.A. aferentă în sumă de 1.214 lei, pe motivul lipsei unor documente justificative care să ateste fără echivoc unde, în ce scop Și de către cine au fost efectuate respectivele deplasări.
Recurenta a susţinut că atât documentele depuse la dosar cât şi concluziile expertizei contabile atestau dreptul său la deductibilitate, la calculul impozitului pe profit, precum Și a T.V.A. aferentă, cheltuielile de cazare Și transport în țară Și străinătate, efectuate în perioada de referință, fiind greşită concluzia instanţei cum că nu s-a dovedit realitatea efectuării respectivelor cheltuieli.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că înscrisurile depuse la dosar, nu pot justifica caracterul deductibil al respectivelor cheltuieli, fie pentru că nu sunt însoțite de toate înscrisurile aferente fie prezintă o serie de vicii de natură a afecta realitatea respectivelor cheltuieli fie nu s-a dovedit că au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Astfel, față de dispozițiile art. 21 alin. (1) Și alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003, în cauză nu este contestat de plano caracterul deductibil al unor astfel de cheltuieli ci problema aflată în discuție este, caracterul de document justificativ, în sensul pct. 2 alin. (2) din Ordinul M.E.F. nr. 1850/2004, a înscrisurilor prezentate de recurentă, în susținerea caracterului deductibil al respectivelor cheltuieli Și implicit incidența dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
Este de necontestat faptul că pentru a beneficia de deductibilitatea unor cheltuieli de cazare Și transport în țară Și străinătate, efectuate de salariați Și administratori, în condițiile art. 21 alin. (1) Și alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003, trebuie să se dovedească, cu documente justificative valabil încheiate, atât realitatea Și efectivitatea respectivelor cheltuieli cât Și faptul că, cheltuielile au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Prin urmare, pentru a se putea justifica caracterul deductibil al unor cheltuieli de transport sau de cazare, nu este suficient ca acestea să figureze numai generic înscrise în ordine de deplasare( ex. deplasare în interes de serviciu) Și facturi fiscale, ci trebuie să se dovedească cu documente valabil încheiate/întocmite, atât realitatea cât Și scopul respectivelor cheltuiele.
În urma analizei judicioase a tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, judecătorul fondului a concluzionat corect că în cauză nu s-a dovedit că serviciile de transport Și cazare au fost efectuate de salariații societății în scopul realizării de venituri impozabile, în condițiile în care documentele justiticative încheiate nu reflectau conținutul minimal obligatoriu de informații impus de normelor legale în materie; astfel, a constatat fie inadvertențe între documentele care atestau efectuarea cheltuielile de transport( alte destinații Și alte persoane decât cele înscrise în ordinele de deplasare studiate) fie deficiențe în întocmirea documentelor de transport de natură a crea îndoieli referitoare la realitatea Și efectivitatea respectivelor cheltuieli.
Totodată, în condițiile în care nu au fost depuse la dosar documente din care să rezulte scopul deplasărilor nu s-a dovedit în cauză faptul că respectivele cheltuieli de transport au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Recurenta nu a contrazis în mod credibil şi nu a prezentat nici un fel de argumente noi sau aparent valabile care să contrazică cele stabilite de instanţa de fond privind nedeductibilitatea respectivelor cheltuieli, aȘa încât această critică este, în concluzie, nefondată.
3.2 Cu privire la majorarea bazei impozabile a impozitului pe profit cu suma de 38.627 lei Și deducerea T.V.A. în sumă de 7.130 lei, problema supusă analizei vizează deductibilitatea unor sume reprezentând contravaloarea diferitelor prestări de servicii înregistrate în evidența contabilă în baza unor facturi în copie cât Și înregistrarea în evidența contabilă de două ori a aceluiaȘi document justificativ( atât pe baza facturii în copie cât Și pe baza exemplarului original).
Sub acest aspect recurenta, în acord cu concluziile raportului de expertiză susține că respectivele sume sunt deductibile fiscal atât în ceea ce priveȘte impozitul pe profit cât Și T.V.A.-ul aferent, întrucât respectivele înregistrări s-au făcut în baza unor facturi în original, care nu au putut fi prezentate organelor de control datorită lipsei de rol activ al acestora.
Nu poate fi reținută lipsa de diligență a organelor de control fiscal, în sensul invocat de recurentă, în condițiile în care pe parcursul soluționării contestației administrative, în conformitate cu prevederile pct. 9.alin. (9) din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului 9 C. proc. fisc., s-a efectuat la sediul societății o reverificare a situației facturilor despre care în R.I.F. s-a făcut mențiunea că sunt deținute în copie, iar în raport cu suma totală calculată în baza facturilor prezentate în original,(18.469,3lei) a fost admisă contestația(pct. nr. 2 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010) Și pe cale de consecință obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată( Decizia nr. 992/2009) au fost diminuate în mod corespunzător, respectiv cu suma de 1.566 lei reprezentând impozit pe profit Și 465 lei reprezentând majorări de întârziere aferente, precum Și 1.240 lei- T.V.A. Și 270 lei majorări de întârziere aferente T.V.A.
Totodată, nici recurenta Și nici expertul contabil, care s-a limitat doar la a afirma că i s-au prezentat exemplarele originale ale facturilor la care se face referire în RIF, nu au prezentat în instanță probe credibile, în dovedirea celor susținute Și nici nu au justificat, situația fiscală a facturii dublu înregistrată atât în jurnalul de cumpărături aferent lunii martie 2007, cât Și în cel aferent lunii apreilie 2007, aȘa încât în mod justificat, instanța de fond a avut rezerve în legătură cu existența exemplarului original al respectivelor facturi, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost prezentate organelor fiscale cu ocazia reverificărilor efectuate la sediul societății recurente.
Prin urmare, în mod corect a apreciat judecătorul fondului, asupra caracterului nedeductibil, atât în ceea ce priveȘte impozitul pe profit cât Și T.V.A., al sumelor pentru care nu s-a dovedit că au fost înregistrare în evidența contabilă a societății recurente în bază exemplarelor originale ale unor facturi fiscale emise de furnizori.
3.3 Cu privire la majorarea bazei impozabile a impozitului pe profit cu suma de 500 lei, reprezentând cheltuieli de sponsorizare în baza chitanței din 5 octombrie 2007, în mod corect instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/2004, în sensul că forma scrisă este impusă ad validitatem Și nu ad probaționem cum în mod greȘit susține recurenta.
De fapt atitudinea recurentei este confusă pe acest aspect în condițiile în care prin motivele de recurs critică opinia instanței de fond referitoare la obligativitatea încheierii contractelor de sponsorizare în formă scrisă, în condițiile în care în raportul de expertiză se vorbeȘte de existența unui contract de sponsorizare în formă scrisă (contractul din 5 octombrie 2007).
Câtă vreme, însă respectivul contract de sponsorizare nu a fost anezat raportului de expertiză, în mod corect instanța de fond a avut dubii în legătură cu existența respectivului contract la data înregistrării în contabilitate a sumelor aferente.
Cu privire la suma de 18.483 lei aferentă contractului de sponsorizare din 3 martie 2008, în mod corect instanța de fond a reținut încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003, în condițiile în care societatea recurentă a dedus la calculul profitului impozabil cheltuielile de sponsorizare, în loc să procedeze la scăderea acestor sume din impozitul pe profitul datorat.
3.4 Cu privire la majorările de întârziere aferente impozitului pe profit sumei de 95.814 lei, sunt neîntemeiate criticile recurentei, în condițiile în care majorările de întârziere au fost calculate doar pentru perioada în care societatea a înregistrat profit impozabil, respectiv pentru perioada 25.07-25 octombrie 2008, în condițiile în care societatea a înregistrat pierderi doar în trimestrul I Și III 2008, iar în trimestrul II al anului 2008 societatea a înregistrat profit impozabil, ceea ce justifică perioada pentru care s-au calcupat majorările de întârziere.
Sunt lipsite de suport legal concluziile expertului contabil, în sensul că înregistrarea în evidența contabilă a sumei evidențiate în contractul din 7 martie 2008, nu a influențat fiscal venitul impozabil, în condițiile în care baza impozabilă determinată de societate pentru trimestrul I 2008 a fost diminuată cu suma de 95.418 lei, pentru trimestrul II a fost majorată cu suma de 88.175 lei, iar pentru trimestrul III a fost majorată cu suma de 7.243 lei, ceea ce justifică calculul majorărilor de întârziere aferente impozitului pe profit, iar impozitul pe profit se calculează Și se achită trimestrial sub sancțiunea plății unor majorări de întârziere.
3.5 Cu privire la înregistrarea cu întârziere în evidența contabilă a unor venituri, cu consecința calculării Și înregistrării eronate a impozitului pe profit în cadrul trimestrelor.
Față de dispozițiile pct. 214 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, recurenta avea obligația de a înregistra veniturile în contabilitate în momentul predării bunurilor către cumpărător, al livrării lor pe baza facturii sau în alte condiții prevăzute în contract, care atestă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective către clienți.
Totodată, potrivit art. 25 din Legea nr. 571/2003 contribuabilii au obligația de a plăti impozitul pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
În acest context, este lipsită de temei susținerea recurentei în sensul că înregistrarea tardivă a facturilor nu a avut nici o consecință prejudiciantă în raport cu prevederile exprese ale legii, în condițiile în care profitul impozabil Și impozitul pe profit sunt calculate Și înregistrate trimestrial, iar contribuabilii au obligația de a plăti impozitul pe profit, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, sub sancțiunea plății de penalități de întârziere Și majorări de întârziere, potrivit art. 115 Și respectiv art. 116 din O.G. nr. 92/2003.
AȘadar, în mod corect, instanța de fond a apreciat, în acord cu organele fiscale, că recurenta datorează majorări de întârziere pentru perioada cuprinsă între termenul de scadență a impozitului pe profit aferent perioadei cuprinse între termenul de scadență al impozitului pe profit aferent perioadei în care facturile au fost emise Și până la termenul de scadență al impozitului pe profit aferent perioadei în care unitatea a înregistrat aceste facturi.
3.6 Cu privire la înregistrarea în evidența contabilă a unor facturi de discount-uri primite de la furnizori, cu consecința majorării bazei impozabile privind calculul impozitului pe profit aferent trimestrului II 2007, cu suma de 45.242 lei, în mod corect instanța de fond a apreciat că societatea recurentă avea obligația de a înregistra discount-urile acordate prin facturile din 30 iunie 2007, de SC A.C. SRL Târgu MureȘ, ca fiind venituri financiare, în sensul prevederilor pct. 213 lit. g) din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003
Prevederile art. 137 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea se referă la baza de impozitate a T.V.A. adăugată pentru livrări de bunuri Și prestări de servicii efectuate în interiorul țării, iar constatările organelor de inspecție fiscală se referă la faptul că prin neînregistrarea discounturilor primite de la SC A.C. SRL, în sumă de 45.242 lei, societatea a diminuat cu această sumă baza impozabilă privind calculul impozitului pe profit aferent trimestrului II 2007.
Prin urmare, cum veniturile financiare, în sensul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cuprind Și veniturile din discont-uri primite în urma unor reduceri financiare, în mod corect organele fiscale au majorat baza impozabilă privind calculul impozitului pe profit aferent trimestrului II pe 2007 cu suma de 45.242 lei.
3.7 Referitor la modul de declarare al T.V.A. de plată, instanța de fond a constatat în mod corect că recurenta, prin modul greȘit, în care a calificat o serie de operațiuni economice, a întocmit o serie de documente justificative sau a interpretat dispozițiile legale în materie, a întocmit în mod defectuos, cu încălcarea dispozițiile art. 1562 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, deconturile de T.V.A., aferente sumelor înregistrate în evidențele contabile, în perioada 1 martie 2007-31 august 2009, depuse la A.F.P.Tg. MureȘ, cu consecința diminuării T.V.A. de plată cu suma totală de 214.220 lei.
În mod corect judecătorul fondului nu Și-a însuȘit opinia expertului, în sensul că diferența de T.V.A. nedeclarată de societate este de 72.830 lei Și nu de 214.220 lei, în condițiile în care, din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei a reținut o altă stare de fapt fiscal decât cea redată în concluziile raportului de expertiză contabilă.
De altfel, susținerile recurentei referitoare la faptul că organele de control nu au ținut cont de regularizările efectuate de societate în perioada de referință, au determinat o reverificare a modului de determinare al T.V.A. în sumă de 214.220 lei, Și au primit un răspuns pe deplin justificat prin procesul-verbal din 5 mai 2010, în procedura administrative de soluționare a contestației.
Ca urmare, Înalta Curte observă că nu există elemente care să conducă la concluzia că organul fiscal nu ar fi apreciat corespunzător relevanţa stării de fapt fiscale, în sensul art. 6 C. proc. fisc., în contextul în care contribuabilul însuşi nu este în măsură să prezinte o explicaţie punctuală coerentă asupra neregulilor identificate cu prilejul controlului.
3.8 Referitor la expertiza efectuată în cauză
Expertiza contabilă dispusă potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi instanţei, doar o opinie de specialitate cu privire la impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente datorate de reclamantă şi este firesc ca în condiţiile în care această probă nu se corelează cu înscrisurile depuse la dosar, judecătorul fondului să nu fi valorificat concluziile expertizei în fundamentarea soluţiei pronunţată, analizând raportul de drept fiscal în ansamblul său şi exprimând detaliat motivele de fapt şi de drept pentru care, în dezacord cu concluziile expertului, a conchis asupra legalității actele emise de autorităţile fiscale.
Prima instanţă a reţinut corect că expertiza contabilă efectuată în cauză, nu a fost concludentă, pentru că interpretarea pe care expertul a dat-o normelor aplicabile cauzei nu concordă cu situaţia de fapt pe care instanța de fond a regăsit-o în urma analizei înscrisurilor depuse de către reclamantă în susținerea acțiunii promovate.
În plus, Înalta Curte mai observă şi caracterul imprecis al concluziilor formulate, în condițiile în care expertul s-a limitat la a face o serie de afirmații fără a indica Și suportul legal sau faptic al acestora. Astfel, este lesne de observant caracterul eliptic al concluziilor formulate de expert, cu efect direct asupra caracterului Științific al expertizei efectuate în fața instanței de fond, ca Și faptul că nu au fost depuse, în anexă, înscrisurile despre care se afirmă că au fost prezentate de societatea recurentă.
Conchizând, Înalta Curte constată că raportul juridic fiscal a fost corect examinat de Curtea de apel, neexistând motive pentru modificarea ori casarea sentinţei atacate, aȘa încât, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarant în cauză, urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.P. SRL împotriva Sentinței nr. 236 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel Târgu MureȘ, secția a-II-a civilă, contencios administrativ Și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2008/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2026/2013. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
