ICCJ. Decizia nr. 2945/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2945/2013
Dosar nr. 831/42/2011
Şedinţa publică de la 7 martie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 1989, din data de 28 martie 2011, reclamanta G.(M.) A.I., a solicitat ca, în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului şi U.S.H. – Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti – Specializarea – Drept, să se dispună obligarea acestora la eliberarea diplomei de licenţă, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 5000 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2005, s-a înscris la U.S.H. - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti – Specializarea – Drept, forma de învăţământ la distanţă, iar în luna iulie 2009 a susţinut şi promovat examenul de licenţa. După promovarea acestui examen, i-a fost eliberata o adeverinţa cu valabilitate de 1 an, până la eliberarea diplomei de licenţa, termen care a expirat şi deşi a depus mai multe cereri pentru a-i fi eliberată diploma, instituţia de învăţământ nu i-a emis actul solicitat.
A mai susţinut, în continuare reclamanta că potrivit art. 60, alin. (1) din Legea învăţământului, universitatea era abilitată să organizeze activitatea didactica în formele de zi, seral, cu frecvenţă redusa şi la distanţă.
Obţinând acreditarea prevăzuta de lege pentru forma de zi, instituţia de învăţământ avea dreptul să organizeze şi celelalte forme de învăţământ, motiv pentru care prezenţa sa la activitate didactică, susţinerea şi promovarea examenului de licenţă, îi conferea şi dreptul de a primi diploma de licenţă.
Reclamanta a susţinut că solicitarea de daune morale este motivată de faptul că prin neeliberarea diplomei de licenţa nu a putut promova în clasă, cât şi pentru faptul că i s-a creat o imagine falsa, dată de absolvirea unei forme de învăţământ superior neacreditată legal.
Pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar pârâta U.S.H., Bucureşti, a invocat excepţia necompetentei funcţionale a Tribunalului Dâmboviţa. Prin aceiaşi întimpinare, pârâta U.S.H., Bucureşti, a solicitat chemarea in garanţie a Ministerului Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea plăţii de daune interese de 50 lei/ zi întârziere.
Prin sentinţa nr. 2009 pronunţată la data de 08 septembrie 2011, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa invocată de către pârâta U.S.H. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Acţiunea a fost înaintată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 831/42 din 29 septembrie 2011.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 349 din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a acţiunea faţă de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată a respins acţiunea formulată de către reclamanta G.(M.) I., în contradictoriu cu pârâta U.S.H. – Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti – specializarea Drept, ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, instanţa a apreciat-o ca fiind întemeiată, având în vedere că această autoritate, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, are atribuţii stabilite prin lege, aşa cum rezultă din prevederile H.G. nr. 81/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului şi din art. 216 şi următoarele din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ori, printre atribuţiile şi competenţele sale în ceea ce priveşte domeniul educaţiei şi în speţă, al învăţământului superior, nu se regăseşte cea solicitată în cauză, respectiv aceea de a elibera şi recunoaşte o diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ superior care face parte din sistemul naţional de învăţământ.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamanta a absolvit în luna iulie 2009 studii universitare de drept, în cadrul U.S.H., Facultatea de Drept şi administraţie publică, a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 şi a obţinut titlul de licenţiat în drept, conform adeverinţei nr. 8789 din 09 iulie 2009.
Ulterior eliberării acestei adeverinţe, reclamanta s-a adresat U.S.H. pentru eliberarea diplomei de licenţă, însă pârâta U.S.H. nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a elibera adeverinţă de studiu pentru reclamantă şi a făcut demersurile legale către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti, în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009, spre a putea comanda la SC R. SA aceste formulare în scopul livrării lor.
Instanţa de fond nu a reţinut apărările pârâtei U.S.H. potrivit cărăra s-a aflat în imposibilitate de a elibera actele de studii solicitate de către toţi absolvenţii, din vina copârâtului M.E.C.T.S.
Curtea a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 75/2005 şi pct. 4.2(3g) din H.G. nr. 1418 /2006, actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate şi că aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual.
În acelaşi sens, Curtea a mai reţinut şi prevederile art. 3 din Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea U.S.H., potrivit cărora după intrarea în vigoare a acestei legi în structura U.S.H. din Bucureşti vor intra şi facultăţile, colegiile şi specializările, altele decât cele menţionate la art. 2, care vor fi acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului.
Or, a apreciat Curtea, pentru forma de învăţământ pe care a urmat-o reclamanta nu s-a făcut dovada că ar fi fost acreditată sau autorizată printr-o hotărâre de Guvern, astfel că s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 88/1993 şi O.U.G. nr. 75/2005, respectiv cele privitoare la faptul că formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 85/1995, potrivit cărora aceste forme de învăţământ se pot organiza doar de către acele facultăţi care au prevăzută şi o formă de învăţământ la zi, instanţa le-a interpretat în sensul că este vorba de vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă (ID) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID, dar dreptul de a putea organiza şcolarizarea incumbă obligaţia parcurgerii procedurii de organizare/acreditare pentru aceste programe.
Astfel, aceste prevederi legale nu exonerează instituţia de învăţământ superior de obligaţia de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 şi H.G. nr. 1418/2006 procedurii de evaluare în vederea organizării/acreditării acestor forme de învăţământ. Ulterior procedurii descrise mai sus specializările care sunt autorizate/acreditate se supun aprobării prin hotărâre de guvern.
Ca o consecinţă a respingerii primului capăt de cerere instanţa a respins şi cererea privind acordarea daunelor morale, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, formulată de către U.S.H., instanţa a considerat-o neîntemeiată, pe motiv că nu poate fi reţinută o culpă a Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru faptul că nu aprobă tipărirea formularelor de diplomă de licenţă pentru absolvenţii promoţiei 2009 de la forme de învăţământ organizate de către U.S.H. în afara cadrului legal şi nici nu poate fi obligat să le aprobe, deoarece cadrul legislativ trebuie respectat de toate instituţiile de educaţie tocmai pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor.
Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.(M.) I., criticând-o penntru nelegalitate şi netemeinicie.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La termenul de judecată din data de 7 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a rămas în pronunţare pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
În cauza de faţă partea reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere având ca finalitate obligarea U.S.H. la emiterea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă şi obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului si Sportului prin Ministru să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă.
Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată U.S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, U.S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
Totodată, Înalta Curte apreciază că împrejurarea chemării în judecată şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu atrage competenţa acestei instanţe, cât timp pretenţiile formulate în contradictoriu cu această pârâtă vizează obligarea acestei autorităţi la îndeplinirea operaţiunilor administrative necesare emiterii actului de studii, aspect ce califică solicitarea formulată în contradictoriu cu Ministerul ca fiind accesorie pretenţiei deduse judecăţii în contradictoriu cu Universitatea.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de G. (M.) I. împotriva sentinţei nr. 349 din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2955/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 289/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire -... → |
|---|
