ICCJ. Decizia nr. 3218/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3218/2013
Dosar nr. 3047/221/2011
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva la data de 28 martie 2011, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 19 august 2011, care ulterior, prin Sentinţa nr. 6955/2011, a fost declinată spre soluţionare Curţii de Apel Alba Iulia, reclamantul G.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a solicitat anularea Actului nr. 4419 din 18 noiembrie 2010 şi repunerea sa în drepturile anterioare, precum şi obligarea pârâtului la plata de daune morale.
În cuprinsul acţiunii, reclamantul, în calitate de specialist în exploatări forestiere şi industrializarea lemnului, a solicitat dreptul de a efectua instructajul de protecţia muncii la firmele de exploatare şi industrializare a lemnului din Valea Jiului, susţinând că i s-a interzis valorificarea acestui drept de către pârât pe motiv că trebuia să plătească o sumă substanţială.
În drept, reclamantul nu a motivat cererea de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, precizând că reclamantul a adresat o petiţie Senatului României - Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, care a fost transmisă spre soluţionare Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi la care s-a răspuns prin Adresa Ministerului Muncii nr. 4419 din 18 noiembrie 2010, de către Direcţia Asigurări Sociale.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 404/2011 din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de G.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia reclamantul a adresat o petiţie Senatului României - Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, înregistrată sub nr. 643 din 13 octombrie 2010, prin care şi-a arătat nemulţumirea că nu mai poate desfăşura activitatea de specialist în protecţia muncii în domeniul forestier pentru că nu are autorizaţie şi prin care a solicitat "punerea în drepturi a specialiştilor în binele societăţii".
Petiţia a fost transmisă spre soluţionare Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, care prin Adresa nr. 4419 din 18 noiembrie 2010, a răspuns reclamantului în sensul că, pentru a profesa în continuare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, respectiv pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de prevenire a riscurilor profesionale, trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii în muncă, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1425/2006.
Aşadar, a constatat judecătorul fondului, pârâtul a răspuns petiţiei reclamantului în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, iar faptul că reclamantul este nemulţumit de răspunsul primit nu înseamnă că există un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de "repunere în drepturile anterioare", Curtea a analizat dispoziţiile art. 9 şi art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 1425/2006 şi a reţinut că activitatea de instruire în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă poate fi realizată de o persoană din cadrul unităţii sau din afara acesteia, iar reclamantul nu deţine un drept ce a fost nesocotit de către pârât, întrucât nu a dovedit că s-a adresat organului competent şi a obţinut abilitarea ca serviciu extern de prevenire şi protecţie, în conformitate cu prevederile Secţiunii a 6-a din H.G. nr. 1425/2006.
3. Recursul declarat de reclamantul G.G.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul G.G. a declarat recurs.
În motivarea căii de atac, recurentul susţine că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 49 alin. (1) din H.G. nr. 1425/2006, invocă ambiguitatea art. 77 din H.G. nr. 1425/2006 şi arată că distrugerea pădurilor din România se datorează înlăturării specialiştilor în domeniul forestier, solicitând obligarea pârâtului la plata, pe o perioadă de 2 ani, a salariului mediu pe economie.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, recurentul-reclamant a solicitat anularea Adresei nr. 4419/2010 prin care intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a răspuns recurentului la petiţia adresată iniţial Senatului României.
Prin adresa de răspuns, intimatul-pârât i-a făcut cunoscut recurentului că pentru a profesa în continuare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, respectiv pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale, trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii în muncă, conform H.G. nr. 1425/2006.
Faţă de acest răspuns, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu suntem în prezenţa unui refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea contenciosului administrativ, chiar dacă răspunsul dat îl nemulţumeşte pe recurentul-reclamant.
Cât priveşte aplicabilitatea prevederilor H.G. nr. 1425/2006, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest act normativ (art. 15 alin. (1) şi art. 9 alin. (4), activitatea de instruire în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă poate fi realizată şi de o persoană din afara unităţii (cum este cazul recurentului), dar cu respectarea prevederilor Secţiunii a 6-a din H.G. nr. 1425/2006, în raport de care trebuie să existe o abilitare ca serviciu extern de prevenire şi protecţie.
Ori, sub acest aspect, din actele dosarului nu rezultă că recurentul-reclamant s-a adresat organului competent pentru a deţine abilitarea ca serviciu extern de prevenire şi protecţie.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.G. împotriva Sentinţei nr. 404/2011 din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3216/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3232/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
