ICCJ. Decizia nr. 3232/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3232/2013
Dosar nr. 432/59/2010
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 577 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că, urmare a controlului efectuat de către inspectorii de mediu şi finalizat prin raportul de inspecţie fiscală nr. 319/43295 din 21 decembrie 2009 încheiat de către pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, aceasta a emis pe seama reclamantei SC D.P.R. SRL Sânnicolau Mare, Decizia de impunere nr. 294/43296 din 21 decembrie 2009, prin care s-a stabilit obligaţia de plată în sumă de 1.240.059 RON reprezentând taxă de mediu aferentă deşeurilor nereciclate pe anii 2003 - 2008 precum şi majorări de întârziere în sumă de 730.963 RON. Pe calea contestaţiei administrative formulate conform art. 207 şi urm C. proc. fisc., reclamanta a contestat taxa de mediu în cuantum de 1.220.236 RON aferentă anilor 2006 - 2008, precum şi majorările de întârziere corespunzătoare, contestaţia fiind respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 20 din 2 martie 2010 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM) - Direcţia Venituri.
Reţinând că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în principal anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, precum şi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, urmând a se reţine ca fiind nedatorată taxa de mediu în sumă de 1.220.236 RON şi majorările de întârziere aferente, iar în subsidiar s-a solicitat a se constata că modul de calcul al taxei este eronat iar obligaţia de plată datorată de reclamantă este egală cu zero, Curtea a apreciat că, în privinţa petitului principal, ce vizează anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. 319/43295 din 21 decembrie 2009, o asemenea cerere nu poate fi primită în condiţiile în care raportul de inspecţie fiscală, aşa cum este el definit de art. 109 C. proc. fisc. coroborat cu dispoziţiile cuprinse la pct. 106 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, este înscrisul prin care se consemnează rezultatul inspecţiei fiscale şi constatările inspecţiei iar pe baza acestui raport organul de control emite decizia de impunere ce are caracterul unui titlu de creanţă după cum rezultă din precizarea expresă cuprinsă la pct. 107.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală.
Instanţa a mai reţinut că decizia de impunere emisă în speţă are caracterul unui titlu de creanţă întrucât stabileşte şi individualizează creanţa fiscală conf. art. 110 alin. (3) C. proc. fisc. în vechea numerotare iar obiectul contestaţiei administrative reglementată de art. 205 şi următoarele C. proc. fisc. îl constituie tocmai titlu de creanţă întrucât acesta este cel ce stabileşte obligaţii fiscale în sarcina contestatorului, având astfel caracterul unui act administrativ fiscal. Prin urmare, obiectul contestaţiei fiscale şi implicit al acţiunii în contencios administrativ îl constituie numai decizia de impunere şi decizia soluţionare a contestaţiei iar nu şi raportul de inspecţie fiscală care nu cuprinde decât constatări de fapt ale organelor de control fără a stabili obligaţii de plată în sarcina reclamantei.
În condiţiile în care reclamanta a contestat taxa de mediu stabilită în sarcina sa aferentă anilor 2006 - 2008, instanţa de fond a reţinut că în această perioadă au fost aplicabile mai multe acte normative ce priveau responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor de valorificare - reciclare respectiv H.G. nr. 899/2004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje; H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje şi Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu.
În speţă, reclamanta a apreciat că şi-a îndeplinit obiectivele de valorificare şi reciclare prin faptul că a încheiat contractele nr. 1651/2005 cu SC M.G.R. SRL respectiv nr. 16619/2006 cu SC R. SA, contractele deci au fost încheiate cu terţi specializaţi, scopul contractelor fiind acela de a asigura reciclarea cantităţilor de deşeuri de ambalaje livrate.
Curtea a considerat că nu-şi poate însuşi aceste considerente întrucât din studiul celor două contracte de vânzare-cumpărare rezultă că acestea au avut ca obiect exclusiv vânzarea mai multor tipuri de deşeuri industriale conform ofertelor evidenţiate în anexele celor două contracte, vânzare care dovedeşte cel mult îndeplinirea obiectivului de valorificare, dar nu şi pe cel de reciclare prevăzute de H.G. nr. 621/2005.
Legea defineşte noţiunea de reciclare a deşeurilor de ambalaje ca fiind operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie (lit. t)), iar valorificarea este definită ca fiind orice operaţie aplicabilă deşeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa nr. II B la O.U.G. nr. 78/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/2001.
În speţă, instanţa a observat că autoritatea de mediu nu a contestat faptul că prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie reclamanta şi-a îndeplinit obiectivul de valorificare dar a reţinut că rămâne de analizat dacă aceste contracte dovedesc şi îndeplinirea obiectivului de reciclare care, aşa cum s-a arătat anterior, este definit distinct de legislaţia în domeniu.
S-a concluzionat că, prin contractele de vânzare-cumpărare invocate, reclamanta nu şi-a îndeplinit obiectivul de reciclare ci doar pe acela de valorificare, aspect de altfel necontestat de către autoritatea de mediu şi, chiar dacă persoanele juridice cumpărătoare erau autorizate ca valorificatori, aceasta nu înseamnă în mod automat că erau autorizaţi şi în reciclarea deşeurilor.
Curtea a mai constatat că este lipsită de relevanţă invocarea de către reclamantă a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4228 din 6 noiembrie 2007, întrucât aceasta tratează o problemă de drept diferită de prezenta cauză, concluzionând că îndeplinirea obligaţiei de colectare şi reciclare poate fi îndeplinită şi prin intermediul unui terţ, aspect necontestat în prezenta cauză.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că nu-şi poate însuşi nici concluziile raportului de expertiză în protecţia mediului efectuată în cauză în condiţiile în care expertul nu se află în situaţia de a confirma ipoteza că prin conţinutul şi scopul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamantă aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile legale de reciclare şi valorificare întrucât aceste aspecte nu ţin de constatări de fapt ci de însăşi interpretarea probelor de care se prevalează reclamanta, atribut ce revine exclusiv instanţei prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi ţinând cont de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Totodată, s-a reţinut că este nerelevant şi obiectivul privind confirmarea faptului că reclamantei îi sunt aplicabile numai o parte din activităţile indicate în Anexa II B la O.U.G. nr. 78/2000 în condiţiile în care reclamanta a arătat prin acţiunea introductivă că organul de control a reţinut în mod corect cantităţile de ambalaje introduse pe piaţă de către reclamantă iar din conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de impunere rezultă expres că au fost analizate doar cantităţile de deşeuri de ambalaje prin raportare la care s-a stabilit taxa de mediu datorată, iar însăşi reclamanta a apreciat că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi-a îndeplinit obligaţiile de valorificare şi respectiv reciclare a acestora.
S-a apreciat că expertiza de mediu efectuată în cauză nu poate fi reţinută nici din perspectiva faptului că aceasta constată în esenţă că deşeurile de hârtie, carton şi plastic generate de reclamantă nu reprezintă deşeuri în sensul definit în Anexa I B din O.U.G. nr. 78/2000, ci în sensul definit de O.U.G. nr. 16/2001, întrucât instanţa a constatat că în speţă este vorba despre deşeuri de ambalaje, noţiune reglementată de H.G. nr. 621/2005.
Concluziile raportului de expertiză sunt contradictorii şi din perspectiva faptului că, deşi reţine că reclamanta nu generează deşeuri de natura celor cuprinse în Anexa I B şi deci nu-i sunt aplicabile operaţiunile de valorificare stipulate la Anexa II B din O.U.G. nr. 78/2000, totuşi se concluzionează că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile legale de valorificare şi implicit reciclare analizând îndeplinirea acestor obligaţii din perspectiva H.G. nr. 621/2005, care defineşte "valorificarea" ca orice operaţie aplicabilă deşeurilor de ambalaje prevăzută în Anexa II B la O.U.G. nr. 78/2000.
Curtea a concluzionat astfel că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii obiectivului de reciclare aşa cum rezultă din dispoziţiile legale anterior identificate, astfel încât este neîntemeiat petitul principal din acţiunea introductivă.
În ceea ce priveşte petitul subsidiar prin intermediul căruia reclamanta a solicitat a se constata că în speţă calculul efectiv realizat este eronat şi nu respectă metodologia şi formula legală aşa cum sunt acestea specificate în Ordinul nr. 578/2006 al MMGA, Curtea a reţinut că şi acesta este neîntemeiat.
Cantitatea de deşeuri de ambalaje care trebuie valorificată pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare se realizează prin trei componente definite la art. 32 alin. (2) din Ordin respectiv Q1, Q2 şi Q3 iar obiectul anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje se consideră îndeplinit numai dacă se realizează fiecare din cele trei componente; art. 32 alin. (4) stabileşte că taxa se plăteşte pe diferenţa dintre obiectivul anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje şi obiectivul efectiv realizat de operatorii economici responsabili. Modul efectiv de calcul al taxei este descris la art. 32 alin. (5) fiind cuprinsă şi formula efectivă care se aplică la calculul taxei, specificându-se totodată şi modul în care se calculează fiecare componentă a formulei.
Sintetizând cele trei componente, Curtea a constatat că Q1 vizează numai operaţiunile de reciclare pentru anumite materiale câtă vreme stabileşte că din fiecare tip de material de ambalare trebuie reciclată o anumită cantitate; Q2 stabileşte numai operaţiunea de reciclare dar pentru orice tip de material, iar Q3 stabileşte suplimentar faţă de Q2 şi Q1 orice metodă de valorificare pentru orice tip de material.
Curtea a reţinut că modul de calcul al taxei stabilit în sarcina reclamantei este rezultatul informaţiilor generate de programul informatic la care face referire art. 37 din Ordinul nr. 578/2006 iar o pretinsă nelegală aplicare a programului informatic prin raportare la formula de calcul cuprinsă la art. 32 alin. (5) din Ordin ar echivala cu însăşi invocarea nelegalităţii Ordinului, aspect nerealizat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Reiterând argumentele dezvoltate şi în motivarea acţiunii deduse judecăţii, recurenta a apreciat că greşita dezlegare dată atât petitului principal cât şi a celui subsidiar, subliniind că au fost prezentate suficiente motive pentru a justifica contestarea actelor administrativ fiscale emise de Administraţia Fondului pentru Mediu, autoritate care a nesocotit împrejurarea că societatea a predat spre ridicare cantităţi considerabile de deşeuri (hârtie şi carton, plastic) către terţul specializat în acest sens, respectiv către SC M.G.R. SRL în baza contractului nr. X/2005 şi către SC R. SA conform contractului de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 - contract în vigoare şi în momentul formulării contestaţiei. Ambele contracte, denumite impropriu de vânzare-cumpărare deşeuri, au fost încheiate cu bună-credinţă de către recurenta-reclamantă, scopul fiind în mod vădit acela de reciclare efectivă a deşeurilor predate agenţilor economici reciclatori. De altfel, aceşti sunt cunoscuţi ca firme notorii (pe plan naţional) în domeniul reciclării deşeurilor.
S-a arătat că la încheierea acestor contracte s-a procedat tocmai în vederea îndeplinirii obligaţiei legale de reciclare a deşeurilor de ambalaje, cu respectarea dispoziţiilor art. 16 (21) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, coroborat cu art. 33(1) şi (32) din OMMGA nr. 578/2006 privind aprobarea metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, avându-se în vedere că societatea reclamantă nu îndeplineşte în mod direct, nemijlocit această activitate.
S-a amintit în acest context că practica judiciară a acceptat ca fiind incorectă interpretarea potrivit căreia obligaţia de colectare şi reciclare a deşeurilor ar avea caracter intuituu personae, scopul legii fiind acela de realizare efectivă a colectării şi reciclării şi nicidecum de a stabili modalitatea prin care această obligaţie este îndeplinită.
De altfel în contractele amintite mai înainte s-a precizat în mod expres că scopul este acela al reciclării deşeurilor, astfel că finalitatea legii a fost atinsă, iar concluzia care se impunea în mod implicit era aceea că reclamanta era scutită de plata contribuţiei pentru fondul de mediu.
Respingând acţiunea, prima instanţă a reţinut în privinţa capătului principal de cerere că societatea nu şi-a îndeplinit obligaţia de reciclare deoarece din interpretarea celor două contracte nu reiese că scopul predării deşeurilor de ambalaje a fost acela al reciclării acestora.
Motivarea acestei soluţii este lacunară, instanţa mulţumindu-se să adopte poziţia exprimată de pârâta AFM, fiind neclar de ce după încuviinţarea drept concludentă şi pertinentă a probei cu expertiză s-au înlăturat concluziile expertului.
A mai considerat recurenta că este surprinzătoare şi că dovedeşte superficialitate concluzia primei instanţe în privinţa nerelevanţei Deciziei ÎCCJ nr. 4228 din 6 noiembrie 2007. Chiar dacă jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, recurenta-reclamantă a apreciat că nu se poate nega calitatea argumentelor reţinute de instanţa de recurs care a subliniat că "prezintă relevanţă atingerea finalităţii legii, adică realizarea activităţii de colectare şi reciclare şi nu modalitatea prin care obligaţia respectivă este îndeplinită".
În măsura în care Înalta Curte nu va da eficienţă argumentelor deja prezentate, recurenta a arătat că organul de control a săvârşit o importantă eroare de calcul al obligaţiilor datorate la Fondul pentru Mediu, eroare care a fost menţinută în soluţionarea contestaţiei administrative şi acceptată ulterior de instanţa de fond.
Din calculele efectuate de recurenta-reclamantă pentru anii 2006, 2007 şi 2008 - cu privire la care este incidentă formula indicată de legiuitor în art. 32(5) din Ordinul nr. 578/2006 al MMGA - şi dacă se reţine în sarcina sa neîndeplinirea obiectivelor anuale de reciclare, în momentul calculării taxelor conform algoritmului impus de legiuitor, rezultatul care va fi obţinut în speţă este negativ (mai mic decât zero) - ceea ce echivalează cu o obligaţie de plată egală cu zero.
Pentru a demonstra justeţea afirmaţiilor sale recurenta a detaliat în 5 tabele calculul corect din punctul său de vedere, ţinând seama de cele trei componente definite la art. 32(2) din Metodologia cuprinsă în Ordinul nr. 578/2006 prin care se realizează îndeplinirea obiectivului de valorificare, concluzionând că nu s-a respectat formula legală de calcul prevăzută de art. 32(5) din acelaşi ordin şi că pentru aceste argumente se impune anularea actelor administrativ fiscale contestate.
În acest context s-a reamintit că în speţă calculul efectiv realizat, cel mai probabil pe baza programului informatic de asistenţă al AFM despre care se face vorbire în art. 37 din Ordinul nr. 578/2006 care nu este însă obligatoriu pentru operatorii economici, este eronat şi nu respectă nici metodologia, nici formula legală.
În susţinerea tezei avansate de recurenta-reclamantă în sensul că obligaţia sa de plată este egală cu zero lei, iar sumele şi majorările aferente sunt nedatorate, s-a admis proba cu expertiza contabilă fiscală, răspunsurile expertului confirmând întocmai susţinerile societăţii atât cu ocazia întocmirii raportului cât şi cu ocazia răspunsului la obiecţiunile formulate de pârâtă.
În pofida concluziilor expertului instanţa de fond a reţinut în mod greşit că operaţiunea de contestare a modului de calcul a taxei pretins datorate impunea în primul rând invocarea nelegalităţii Ordinului nr. 578//2006, or reclamanta nu a făcut o asemenea afirmaţie ci a contestat modalitatea de aplicare a acestui ordin, care este obligatoriu a fi aplicat în sensul enunţat de legiuitor.
Totodată, s-a imputat instanţei de fond că în considerentele sentinţei nu face nicio referire la raportul de expertiză, astfel că argumentele expuse nu combat pe cele ale expertului.
Răspunzând prin întâmpinare motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, AFM a solicitat respingerea ca neîntemeiate a criticilor care vizează atât capătul principal cât şi pe cel subsidiar al solicitărilor SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare.
Astfel, nu se poate reţine că instanţa ar fi interpretat şi aplicat greşit prevederile legale privind îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor, în condiţiile în care pentru perioada verificată de organele de control sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 349/2002, iar cele două noţiuni de "valorificare" şi de "reciclare" sunt diferite şi definite ca atare în Anexa 1 la hotărârea de guvern.
S-a arătat că H.G. nr. 899/2004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 349/2002 face de asemenea distincţie între obiectivele naţionale privind valorificarea şi, respectiv, reciclarea deşeurilor de ambalaje, sens în care este şi Directiva 94/62/CE din 20 decembrie 1994 privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, modificată prin prevederile Regulamentului 212/2009 CE.
În cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1651/2005 încheiat cu SC M.G.R. SRL şi nr. 16619/2006 încheiat cu SA R. SA de către reclamantă nu există nicio clauză din care să rezulte obligaţia cumpărătorului de asumare a obiectivelor de valorificare şi reciclare în numele şi pentru societatea reclamantă.
Referitor la motivul de recurs ce vizează modul în care s-a efectuat calculul de obligaţii aferente ambalajelor introduse pe piaţa naţională s-a arătat de către intimată că formula de calcul este cea prevăzută de art. 32 din OMMGA nr. 578/2006 şi trebuie să se ţină seama de obligativitatea operatorului economic de a îndeplini fiecare din obiectivele prevăzute de H.G. nr. 621/2005.
Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, al normelor legale incidente şi al probatoriului existent la dosar, Înalta Curte reţine ca întemeiată doar critica referitoare la neconcordanţele ivite în aplicarea formulei de calcul prevăzute de art. 32 din Metodologia de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul de mediu aprobate prin Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodării Apelor nr. 578/2006 (în forma în vigoare la data controlului), şi constatând nelămurite de către instanţa de fond aceste neconcordanţe va aplica dispoziţiile art. 312 (1) cu referire la art. 312 (3) teza III C. proc. civ., sens în care va admite recursul şi va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Critica referitoare al nedatorarea de către recurenta-reclamantă a taxei de mediu aferentă deşeurilor de ambalaje nereciclate aferente anilor 2006, 2007 şi 2008 şi a majorărilor de întârziere aferente, nu va fi primită, observându-se că prima instanţă a tranşat această problemă, concluzionând că sub aspectul stabilirii obligaţiei de plată a taxei de mediu în sarcina reclamantei actele administrativ fiscale contestate sunt legale.
Cadrul legal aplicabil a fost în mod judicios stabilit de instanţa de fond.
Potrivit H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje operatorii economici sunt obligaţi a îndeplini anumite obiective anuale privind valorificarea şi reciclarea deşeurilor de ambalaje, realizarea acestor obiective fiind constatată de persoanele împuternicite din cadrul AFM (art. 27 alin. (2) din actul normativ precizat).
Neîndeplinirea de către operatorii economici a obiectivelor anuale precizate în Anexa 4 a H.G. nr. 621/2005 atrage obligaţia acestora de a plăti contribuţiile la Fondul pentru mediu, în conformitate cu Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Metodologia de calcul a acestor contribuţii şi taxe a fost aprobată prin Ordinul MMGA nr. 578/206, aplicabil şi în speţă, care are ca scop stabilirea unui mod de calcul unitar şi documentat pentru contribuţiile şi taxele prevăzute la pct. 9 (1) lit. a) - j) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu (care a abrogat Legea nr. 73/2000) aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006.
Revenind la obiectivele anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor aplicabile pentru perioada 2006 - 2008 în ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, în mod corect şi în acord cu dispoziţiile legale amintite, cu accent pe H.G. nr. 621/2005, instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantei în sensul că ar fi îndeplinit obiectivele de valorificare şi reciclare prin încheierea contractelor nr. 1651/2005 cu SC M.G.R. SRL şi nr. 16691/2006 cu SC R. SA.
Într-adevăr cele două obiective/noţiuni de valorificare şi reciclare nu se pot confunda conform definiţiilor legale (diferite) date prin H.G. nr. 621/2005, Anexa 1.
De altfel, intimata-pârâtă nu a contestat că prin cele două contracte s-a îndeplinit obiectivul de valorificare însă a stabilit că reclamanta nu a îndeplinit şi obiectivul de reciclare.
Dovada îndeplinirii acestui din urmă criteriu trebuie făcută de societatea reclamantă în conformitate cu art. 33 (1) şi (3) din OMMGA nr. 578/2006, aşa încât este nerelevant faptul că ar fi predat unor firme neautorizate în vederea reciclării, iar acestea la rândul lor au predat deşeurile de ambalaje unor alte firme pentru reciclare; de asemenea este nerelevant faptul că în obiectul de activitate al SC M.G.R. SRL nu se regăseşte şi cel de reciclare al deşeurilor.
În acelaşi context care vizează primul motiv de recurs, Înalta Curte reţine la rândul ei că invocarea jurisprudenţei sale într-o cauză apreciată ca similară nu poate fi reţinută ca un argument în favoarea nedatorării obligaţiilor la Fondul pentru Mediu stabilite prin Decizia de impunere nr. 294/2009 a AFM - Direcţia Buget Finanţe, menţinută prin Decizia nr. 20/2010 a AFM - Direcţia Venituri.
Dacă referitor la solicitarea principală instanţa a prezentat argumente logico-juridice pentru înlăturarea concluziilor expertului tehnic judiciar în specialitatea ecologie şi protecţia mediului, în privinţa subsidiarului acţiunii şi implicit a motivului al doilea de nelegalitate menţionat în cererea de recurs, instanţa de control judiciar constată că fără o motivare convingătoare judecătorul fondului a înlăturat concluziile expertului, procedând chiar el la aplicarea unei formule de calcul care este în mod evident o problemă de strictă specialitate.
De necontestat că modul de calcul al taxei şi formula efectivă care se aplică la calculul taxei sunt cuprinse în art. 32 (5) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 587/2006, aşa cum se arată în considerentele sentinţei, numai că sub acest aspect nu se explică de ce este eronată lucrarea expertului tehnic contabil (dosar fond) care concluzionează că AFM nu a aplicat întocmai formula legală.
Expertul contabil şi-a menţinut concluziile şi în răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâtă, făcându-se în mod expres vorbire despre faptul că "modul de calcul al taxei cuprins în programul de pe site-ul Ministerului Mediului nu este transparent, concludent şi elocvent, putând fi înţeles de către contribuabili doar prin deducţie".
În virtutea rolului activ reglementat de art. 129 (5) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a cere lămuriri asupra modului de calcul şi formulei aplicate, fie solicitând expertului care a întocmit lucrarea să dea aceste lămuriri (art. 211 C. proc. civ. ), fie prin aplicarea art. 212 (1) C. proc. civ. punând în discuţie efectuarea unei noi expertize.
Neprocedându-se în această manieră, considerentele sentinţei ce vizează petitul subsidiar dedus judecăţii apar ca neconsistente/neconvingătoare.
Cu ocazia rejudecării se impune a fi avute în vedere şi detaliile prezentate în cererea de recurs în privinţa pretinselor inadvertenţe între modul legal de calcul prevăzut de Ordinul nr. 578/2006 şi programul, privind acest mod de calcul al taxei prevăzute de Ordinul nr. 578/2006 şi formula ce se aplică, afişat pe site-ul Ministerului Mediului.
Pentru toate acestea, Înalta Curte constată că este necesar a se elimina orice dubii cu privire la modul de calcul/formula de calcul aplicate, lucru care nu se poate realiza decât de către un expert de specialitate şi de aceea se va casa sentinţa şi se va trimite cauza spre rejudecare.
Soluţia adoptată de Înalta Curte este de natură totodată a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare împotriva Sentinţei civile nr. 577 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3218/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3239/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
