ICCJ. Decizia nr. 3241/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3241/2013
Dosar nr. 795/45/2011
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Mirceşti a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Iaşi, solicitând anularea încheierii VI 325 din 2 august 2011 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, prin care li s-a respins contestaţia nr. 773 din 15 februarie 2011 împotriva Deciziei 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iaşi.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei formulate împotriva Încheierii VI 325 din 2 august 2011 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României prin care s-a respins Contestaţia nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de către reclamantă împotriva Deciziei 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iaşi.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Decizia nr. 9/2012 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ promovată de reclamanta U.A.T. Comuna Mirceşti în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte încheierea VI 325 din 2 august 2011 doar în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de reclamantă împotriva măsurii dispuse la pct. 5 din Decizia nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iaşi, măsură pe care a anulat-o şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin încheierea VI 325 din 2 august 2011 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, s-a respins contestaţia nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de reclamantă împotriva măsurilor prevăzute la pct. 4, 5, 6, 8 din dispozitivul Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iaşi.
Curtea a apreciat că încheierea VI 143 din 6 aprilie 2011 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României este legală şi temeinică cu excepţia măsurii de respingerea contestaţiei nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de reclamantă împotriva măsurii dispuse la pct. 5 din Decizia nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iaşi.
Privitor la măsura dispusă la pct. 4 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la acordarea indemnizaţiei de dispozitiv, instanţa de fond a reţinut că de esenţa regimului juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar este faptul că ele se stabilesc exclusiv prin lege şi nu pot fi acordate alte drepturi în baza unor ordine speciale ce vizează alte categorii de personal bugetar, cum pretinde reclamanta. Indemnizaţia/sporul de dispozitiv nu poate fi acordat întregului personal din administraţia publică, ci numai celui prevăzut la art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, categorie în care nu se încadrează personalul din cadrul primăriilor.
Privitor la măsura dispusă la pct. 5 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la modul de efectuare a plăţilor în avans şi de administrare a contractului de execuţie de lucrări având ca obiect construirea a căminului cultural Mirceşti, Curtea a reţinut că deficienţele iniţial constate sunt în prezent remediate, astfel că nu se mai impune luarea măsurii de stabilire a mărimii şi întinderii prejudiciului datorat de efectuarea plăţi în avans şi a celor legale de recuperarea prejudiciului.
Privitor la măsura dispusă la pct. 6 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la luarea măsurii de stabilire a mărimii şi întinderii prejudiciului datorat de achiziţionarea utilajului "Buldoexcavator, Curtea a apreciat că aceasta este o măsură legală.
Curtea a reţinut că există un singur referat de necesitate privind achiziţionarea acestui utilaj, nu şi un altul distinct pentru accesorii. Având în vedere că cele două contracte s-au încheiat în baza aceluiaşi referat, aproape simultan, la doar o zi diferenţă, este evident că s-a procedat în această manieră doar pentru a eluda dispoziţiile legale în materie de achiziţii publice.
Privitor la măsura dispusă la pct. 8 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la acordarea tichetelor cadou, instanţa a considerat că aceasta este de asemenea legală.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, au declarat recurs atât reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Mirceşti prin Primar, cât şi pârâta Curtea de Conturi a României.
3.1. Recursul declarat de reclamantă
În motivarea căii de atac, instituţia reclamantă susţine că este evident nelegală măsura de înlăturare a criticilor legate de acordarea indemnizaţiei de dispozitiv. Deşi este corect punctul de vedere precizat de decizia Curţii de Apel în sensul că aceste beneficii sunt stabilite prin lege, nu se poate ignora faptul că interpretarea textelor precizate de hotărârea recurată se realizează nelegal şi trunchiat.
Vădit nelegală este şi motivaţia pentru care instanţa Curţii de Apel Iaşi a înlăturat critica adusă pct. 8 al Deciziei nr. 62 din 31 decembrie 2010, referitoare la acordarea tichetelor cadou.
În ceea ce priveşte pretinsa eludare a dispoziţiilor legale privitoare la achiziţiile publice vizând achiziţionarea unui buldoexcavator şi a accesoriilor acestuia, recurenta precizează că valoarea de achiziţie a utilajului şi a accesoriilor acestuia a fost cea corectă, bunurile regăsindu-se în inventarul unităţii administrativ teritoriale. În egală măsură, susţine recurenta, nu este lipsit de relevanţă juridică faptul că aceste utilaje ne-au permis desfăşurarea de activităţi de anvergură la nivelul comunei, ce vizau realizarea unor obiective edilitare extrem de importante, situaţie ce exclude cu desăvârşire posibilitatea prejudicierii bugetului local.
3.2. Recursul declarat de pârâtă
Autoritatea pârâtă susţine că primul motiv de recurs priveşte greşita aplicare a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice referitoare la efectuarea de plăţi în avans din valoarea unui contract.
Al doilea motiv de recurs se referă la greşita interpretare a legii atunci când instanţa de judecată a omologat o expertiză tehnică extrajudiciară, care, prin obiectivele urmărite, nu putea clarifica situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Un al treilea motiv de recurs priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâta nu este o parte care a căzut în pretenţii.
Prin urmare, autoritatea recurentă solicită instanţei de judecată admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de anulare a încheierii nr. VI/325/2011, respectiv şi a pct. 5, din Decizia nr. 62/2010 emisă de Camera de Conturi Iaşi.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Iaşi şi anularea Încheierii nr. VI.325 din 2 august 2011 a Curţii de Conturi a României, emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei menţionate anterior.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi "dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursurile formulate, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurenţilor, formulate în faţa instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Mirceşti prin Primar şi de Curtea de Conturi a României împotriva Deciziei nr. 9/2012 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3240/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 3255/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
