ICCJ. Decizia nr. 3247/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3247/2013
Dosar nr. 1163/98/2012
Şedinţa de la 12 martie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii judiciare
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, reclamanta F.D.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii U.S.H. Bucureşti, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, obligarea acestora la eliberarea diplomei de licenţă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică cu specializarea Administraţie Publică din cadrul U.S.H. în perioada 2006 - 2009, promovând examenul de licenţă în sesiunea iunie 2009, conform adeverinţei din 8 iulie 2009 şi, deşi s-a adresat pârâtei pentru eliberarea diplomei de licenţă, aceasta nu a răspuns cererii sale, fiind nevoită să promoveze cererea de chemare în judecată.
2. Hotărârea primei instanţe aflate în conflict
Prin Sentinţa civilă nr. 1264/F din 21 mai 2012, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta F.D.E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi U.S.H. Bucureşti - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 8 şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007, că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este cel care, în calitatea sa de autoritate publică, gestionează materialele şi tipizatele cu regim special necesare pârâtei pentru eliberarea diplomei şi suplimentului la diplomă solicitate de reclamantă, astfel încât excepţia necompetenţei materiale a tribunalului este fondată.
3. Hotărârea celei de-a doua instanţe aflate în conflict
Prin Sentinţa civilă nr. 5916 din 19 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, complete specializate de contencios administrativ, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, faţă de obiectul principal al cererii introductive şi titularul pretinsului refuz nejustificat, elemente determinante pentru stabilirea competenţei materiale, Curtea a apreciat că tribunalul este competent material în a soluţiona cererea reclamantei, respectiv Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, complete specializate de contencios administrativ, în raport de rangul emitentului actului administrativ asimilat, parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu poate fi considerată o instituţie publică centrală în accepţiunea legilor organice.
U.S.H. are competenţa legală de a presta serviciile de învăţământ pentru care este autorizată în localităţile pentru care a obţinut autorizările şi acreditările necesare şi are deschise filiale sau alte forme de organizare autorizate legal, prin intermediul cărora prestează serviciile de interes public care stau la baza statutului său de utilitate publică.
Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. instituie o plenitudine de jurisdicţie în materia contenciosului administrativ în favoarea tribunalelor, cărora le revin spre competenţă toate litigiile privind actele emise de alte autorităţi şi instituţii decât cele centrale, aici fiind incluse, astfel, şi cele care îşi desfăşoară competenţa numai în anumite localităţi determinate din ţară, cum este cazul pârâtei U.S.H. Bucureşti.
4. Regulatorul de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".
Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă obligarea unei instituţii de învăţământ superior să elibereze diploma de licenţă.
Pârâta U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.
U.S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Totodată, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Conform dispoziţiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, U.S.H. din Bucureşti nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, U.S.H. din Bucureşti nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - U.S.H. din Bucureşti - competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Ialomiţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta F.D.E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale şi U.S.H. Bucureşti, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa, în favoarea Tribunalului Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3246/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 325/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
